marți, 26 aprilie 2016

Oameni second-hand

De la o vreme, e tot mai greu să folosească lucrurile mai mult de o dată. După ce bărbierea, o dată, arunca aparatul de ras. Încercase să se bărbierească de mai multe ori cu același aparat, dar aluneca de parcă era din sticlă. Mai păstra aparatul vechi, metalic, dar nu se mai găseau lame de bună calitate. Alea care se găseau nu erau bune nici să-ți tai venele. Nu încercase, dar după ce nu reușise să taie niște hîrtie în forme de țumpiloi pătrați, cu colțuri rotunde, renunțase să mai cumpere lame din astea. Plus că, dacă mai găsea pămătufi, săpun de ras nici gând să găsească. Spuma gata făcută, la tub de aluminiu, ca frișca făcută din buruieni, nu muia barba cum trebuie și rămînea lama în ea. Încercase cu săpun de spălat, dar spuma era bleagă. Nici cu săpun de casă nu reușea să se bărbierească cum trebuie.

Ei, cu bărbieritul era cum era, dar, cu altele, situația devenea dramatic-delicată. Chiloții, bunăoară. Se găureau mai repede decît ciorapii. Sigur, că se toceau în față, nu era nimic rău. Orice chilot normal se găurește dacă e supus la presiuni mari. Dar să se găurească în spate? Cît avusese stoc de chiloți de pe vremea ailaltă nu fuseseră probleme, dar după 15 ani terminase stocul și începuse să cumpere chiloți de modă nouă. După cîteva purtări, nu mai mult de 30-40, toți chiloții se găureau în fund. O pusese pe nevastă să-i cîrpească, dar îl îmbruțau cînd mergea, așa că se lăsase păgubaș. Nici să meargă fără chiloți nu-i plăcea, cu talanga bătînd la fiecare pas. Cumpăra chiloți, una-două, cum îi cumpăra, așa îi arunca, de parcă erau semințe.

Tot la fel se întîmpla cu tigăile, farfuriile, mobila, televizoarele sau picapurile. Le cumpărai, le foloseai o dată și trebuia să le arunci, că nu mai erau bune, după aia. Ba chiar și casele arătau de parcă nu mai erau făcute să reziste: carton, tablă subțire și sticlă. Intri în casă, o folosești un pic și gata: e bună de aruncat, tocită, crăpată, plină de mucegai și igrasie. Nu apucase să stea într-o casă din asta, dar, din cîte văzuse la televizor cum arată casele din reclame, astea nu erau case în care să intre sufletul omului, care să prindă viață și căldură. Erau ca sălile de așteptare de la cabinele medicale sau ca niște autogări sau localuri din astea, moderne. Ajunseseră casele niște halte, folosibile o singură dată și care, cum era moda, acum,  musai trebuia să fie date la second-hand, să le poarte și alții.

Tot așa era și cu oamenii. Vorbise cu un nepot, tinerel, foarte la modă și-l întrebase cînd are de gînd să se însoare. Păi, de ce să mă însor, nea Iftode? Nu stau și neînsurat? și ridicase din umeri, uitîndu-se după nici buci rodunde și tari, care treceau pe stradă. N-ai găsit nici-o fată sau ... ești din ăla, cu băieții? Ei, cum să nu găsesc? În fiecare săptămînă găsesc cîte una. O găsesc, ne futem cît apucăm și îi zic PA! Ele nu zic nimic, nu se supără? Păi de ce să se supere? Că nu le chem eu, vin singure. Le place și lor.

Cam pe atunci se născuse cugetul ăsta, dar abia acum ieșise la suprafață împins de nedumirerea oamenilor de unică folosință. Cum ar veni, oamenii sînt împărțiți în categorii, după vîrstă, înălțime, priceperi sau cine știe ce alte trăsături. În funcție de nevoia pe care o ai, alegi un om, îl folosești și îl dai de-o parte. Oamenii mai proști ar putea să se supere dacă le spui că sînt ca chiloții sau ca berea lui, fiartă cu sare și zahăr și răcită. Chiloții îi porți și îi arunci. Berea o bei, rîgîi și o piși. Oamenii nu sînt chiar așa. Pe oameni îi poți folosi de mai multe ori. Adică, îi folosește cine are nevoie de ei. Era mai bine așa, față de cum era pînă acum. Dacă cu chiloții purtați ani de zile te mai înțelegeai, cum te înțelegeai, la o adică, îi spălai și îi purtai iar, cu oamenii era mai greu. Apucai să iei un om și trebuia să-l folosești pînă ori mureai tu, ori murea el. Că se strica, că se învechea, nu conta: îl aveai și trebuia să-l folosești. După moda asta nouă, cum văzuse la nepotul ăla, oamenii vin cu instrucțiuni de folosire și perioadă de garanție. După întrebuințare, îi dai de-o parte, oameni second-hand, cum ar veni, să-i folosească și alții. Dacă e musai, poți să faci cum se face cu mașinile: îi mai repari un pic, mai cîrpești vopseau, iar dacă te pricepi, le dai și kilometrajul înapoi, să îi ia, fraierii, de noi.

Pixul din buzunarul de la piept

Cuviincios se știa de mic. Era și politicos. De fapt, stările astea le împărțea, ca să nu se plictisească. Făcea cum se obișnuia cu circulația mașinilor pe vremea lu' Ceaușescu: era cuviincios în zilele fără soț și cele de post și politicos în zilele cu soț și în cele de dulce. Avea un sistem numai al lui, care nu îi dădea voie să fie mîrlan sau grobian prea des. I se mai întîmpla să facă nasuleli în zilele libere și de sărbători legale, care nu erau nici cu soț și nici fără soț, nici de post și nici de dulce. Fiindcă, în general, era băiat bun, zilele fără rost și încadrare erau rare, așa că nu prea dădea cu mucii în fasole.

Fiindcă era cuviincios și politicos, în funcție de ziua în care se afla, după cum avea sistemul de împărțire a zilelor, oamenii avea o înclinare să zică ba că-i papă-lapte, ba că-i glugă de coceni - cîrlig de rufe, ba că-i mototol, ba că pupă-n cur șefii, ba că una, ba că alta. Cuviincios și politicos fiind, nu răspundea răutățismelor și trecea, mai departe, senin ca cerul în vreme de secetă.

Cînd și cînd, dacă îl supăra, mai rău, cîte-o vorbă proastă, se încrunta, privea pe sub sprîncene și scotea un HM! puternic, în sinea lui. O dată pe lună golea sinea de HM!-urile adunate și le arunca la gunoi. Cel mai rău și mai rău îl supărau ăia care făceau mișto de el spunînd că se căciulește în fața fiecărui șef. Supărarea venea de acolo că el nu se căciulea în fața șefilor. Cel mult, s-ar fi băsculit, fiindcă nu purta căciulă nici iarna, pe viscol, cînd lega fularul peste urechi și îl lega sub barbă. Avea și el demnitatea lui, moștenită și exersată în neamul Zambilici, pe linie paternă, fiindcă dinspre mamă ar fi trebuit să-și dea broboada jos și nu se pomenise bărbat să poarte broboadă.

Nu numai că nu se căciulea, dar avea și nas la șefi. De exemplu, cu ani în urmă, cînd trecuse directorul de la Centrală prin fabrică, el nu își scosese basca în fața lui. A stat, mototolind o cîrpă unsuroasă de la vaselina cu care unsese niște mandrine și s-a uitat la niște cîrlionți de șpan, căzuți dintr-un electrocar. Păi, cum să-și fi scos basca în fața lui, cînd n-avea pix în buzunarul de la sacou? Nici măcar în buzunarul de la cămașă n-avea pix. Ce șef mai era ăla, fără pix în buzunarul de la piept? N-o fi fost el priceput la oameni, dar ceva tot învățase, iar relația dintre șef și pix era mai clară decît agheazma.

Sînt două feluri de oameni care poartă pixuri în buzunarul de la piept. Primul fel e făcut din ingineri, desenatori tehnnici sau tot felul de doctori care nu știu decît să scrie rețete. Al doilea fel e făcut din șefii cei mari. ȘEFII! Un șef adevărat poartă un singur pix la buzunarul de la piept. Șefii mai mici, care nu-s ingineri sau doctori, au pixuri puse în teancuri, îndesate în buzunarul ăla.

Șeful care se respectă își pune muierea să-i coasă un buzunar la pieptul de la maiou, cînd e foarte cald, vara, și își pune pixul în buzunar. Șeful care se respectă are pijama cu buzunar la piept, în care își pune pixul. Cel mai important șef pe care îl întîlnise era președintele de la asociația de locatari de pe scara blocului. Pe omul ăsta nu puteai să-l privești în ochi. Cum încercai să ridici ochii, cum îți intra pixul în ochi și rămîneai cu privirea pe pix. Nu se întîmplase niciodată să vadă cînd scoate președintele pixul din buzunar, dar auzise, din povești, de întîmplări cumplite, cînd președintele scosese pixul și femeia de serviciu măturase și scara și aleea de intrare în bloc și aleea dintre blocuri, ba dăduse cu mopul și pe tufele de tuia. Cică președintele nu scose nici-o vorbă. Scosese, foarte, încet, doar pixul și pînă să îl scoată, strălucea tuia de parcă era stropită cu sclipici de globulețe de la pomul de Sărbători.

Își pusese, și el, de cîteva ori, un pix în buzunarul de la pieptul cămășii, dar ajunsese să poarte sacou sau pulover și pe căldură de 45 de grade. De fiecare dată, nevasta decupa, rotund, locul în care curgea mina de la pix și-l invita cu drag Ia și poart-o, Iftode, dacă n-ai mai multă minte. Crezi că pixul ăsta te face mai înalt?