Fabulă cu păduchi

Se face adunare în păduricea frumos mirositoare. Dihorul, ajuns mare șef și rege peste animale (leul se pare că năpîrlise din cauza stressului, ursul rămăsese cu labele prinse într-un stup cocoțat la medie înălțime, lupul făcuse laringită etc.), descoperise niște oarece unități monetare pădurești, pitite într-o ghindă, sub o sulfină.

Fiindcă anunțase, băiat de comitet fiind, că toate unitățile monetare pădurești vor fi cheltuite democratic, într-un sistem transparent, concurențial și bazat pe performanță și calitate intrinsecă, indubitabilă și anaerobă, veniră dobitoacele să se înscrie în sistemul concurențial. Pentru ca toată suflarea pădurii să fie asigurată că va fi un concurs cinstit, dihorul puți un pic că în competiție poate participa orice animal, dacă are blană. O mierlă, știută ca fiind idealistă și cu un comportament antisocial, apucă să întrebe dacă pufii de sub pene contează ca blană. Dihorul, privind fix către penele din botul unei vulpi, răspunse pozitiv și întări spunînd că, pentru a nu exista interpretări, pufii sau perii din blană trebuie să se vadă direct, fără a fi acoperiți de frunze, solzi sau pene.

Animalele doritoare, se înscriau în concurs cu nevoile lor de unități monetare și cu mici justificări pentru acele nevoi, așa ca să rămînă la dosar. Animalele cu pene urmau să judece concurenții și să fie mulțumite că nu erau mîncate cu fulgi cu tot (ca semn de discriminare pozitivă de care nu se bucurau și rîmele, de exemplu).

Cum s-a zis, a și început a se face. Fiecare animăloi, animal sau animăluț din pădure își trimise dorința, descrisă într-un mare fel, ca să fie judecată de păsările din comisia de evaluare. Se făcu asta, se făcu evaluarea (cinstită și lipsită de presiuni asupra păsăretului evaluator, care, mai rău decît să fie mîncat după evaluare, nu avea ce păți), se anunțară rezultatele.

Dintre toate animalele participante, cea mai rea de gură era nevăstuica, teribil de deranjată de faptul că intenția ei de despăduchere automată și eco a tuturor animalelor cu solzi din pădure fusese respinsă pentru lipsa cuantificării rezultatelor. Nevăstuica zicea că nu îi spusese nimeni că trebuie să cuantifice rezultatele, că ea scrisese că la finalul despăducherii n-o să mai fie antenuță de păduche și că de unde să știe ea, de exemplu, cîte animale or să fie despăducheate.

Vulturul ceasornicar, șef ad-hoc al evaluării (cine să se ia de ăsta, hoitar de mare clasă și cu anvergură serioasă a aripilor) croncăni superior (superior, fiindcă stătea pe o creangă superioară): Nevăstuico, ca să nu zic animalo! Dacă nu spui cîte animale o să despăduchezi, de unde să știe administrația cum să optimeze numărul și desimea despăduchelnițelor?! În plus, nu ai previzionat soluție pentru adăpostirea păduchilor îndepărtați din habitatele lor. Ar fi trebuit să planifici, în concret, și rezultatele și impactul pe termen lung.

La așa obrăznicie, nevăstuica nu mai avu pîs de răspuns și plecă ronțăind între măsele lecția că și dacă nu ți cere, tu tot trebuie să spui cîte găini mănînci, înainte de a da iama în coteț.

Vizită în Iași

Fui în Iași, pe la cove simpozion/seminar/conferință despre patrimoniul cultural. Dacă așa fu, mă gîndii să nu caut prea mult în coarne orașului și să îl văd atîta cît îl poate vedea un turist de afaceri care nu are cu cine sta la băut cafele și limonadă.

Am ajuns în Iași cu trenul. Drumul cu taxiul pînă la hotel nu mi-a oferit prea multe surprize: mici încercări de fățuire a unei localități decrepite, cu numeroase semne de disoluție și o evidentă lipsă de mîini de gospodar. Exceptînd zonele care mimează spațiul verde, pe lîngă dezvoltările imobiliare foarte recente, trotuarele se vedeau rupte, asfaltul așa și așa, o așteptare legămețită a salubrității. Ca în multe orașe, blocurile anilor 60-80 marchează, vizual, diferite teritorii care ar putea fi pline cu orice. Zona de margine, unde se află hotelul, este lăbărțare urbană destinată economiei comerciale cu aspect neplăcut, înconjurată de lăbărțări urbane destinate locuiri: cartiere de vile înghesuite. Desigur, nu am putut remarca densitate foarte mare de mașini scumpe și foarte scumpe, caracteristice orașelor în care economia neagră-gri, duduie, mînă în mînă cu o ultra-corupție politico-administrativă. (am observat că orașele cu rapoarte puține de dosare penale de corupție au mai puține mașini scumpe per capita. poate este o observație falsă). Ca să nu revin asupra impresiilor despre oraș, o să scriu tot despre impresia generată de urbe.

Nu mi-a plăcut. Nici cînd l-am vizitat în urmă cu mai mulți ani nu mi-a plăcut. Fără a fi murdar, nu e un oraș curat. Este un oraș neasumat de proprii săi locuitori sau asumat trunchiat și pe bucăți. Cheltuielile urbane cele mai importante sînt cele în monumentele istorice ecleziastice, majoritatea investiții bazate pe bani europeni, în care județul sau municipalitatea nu au avut implicare. Patrimoniul cultural laic continuă să fie neglijat, cu excepția notabilă a Palatului Culturii (mai este o excepție, dar nu e atît de notabilă). Trotuarele rupte (am mai spus despre ele), asfalt nou sau relativ nou doar pe unele dintre artele principale, cumplita hidoșenie comercială din spatele Palatului Culturii. Apropos de asta: poate ar fi fost cum ar fi fost, dacă ideile erectile ale unui arhitect incapabil nu ar fi distrus imaginea de ansamblu a monumentului istoric.

M-am perindat să văd/pozez diferite monumente istorice și am fost extrem de nedumerit de lipsa absolută a indicatoarelor care să sprijine găsirea acestora. Nedumerirea a fost sporită de faptul că m-am așteptat să găsesc un oraș care se dorește destinație turistică și n-am găsit mare lucru din asta. Clădirea Teatrului arată bine, dar bazaconia aia de cub negru e tot acolo. Am văzut niște mash-uri supradimensionate ale Operei, pe care scrie și numele managerului. Nu mai știu numele, dar e fix ca în cazul primarilor: nu contează dacă-i bun de ceva, important e să-i fie orgoliul satisfăcut (cum se spune pe la mine, pe la țară, "numele proștilor - pe toate gardurile"). Clădirea operei e tot înfofolită în cearșeafuri. Streda pe care se află Opera, către hotelul Unirea e foarte interesantă și ridică nivelul de adrenalină sub impactul pericolului de cădere a bucăților din construcțiile care o mărginesc. După aia urmează o stradă care nu se potrivește, către Casa de Cultură a Sindicatelor (sau a Studenților. Mi-e lene să caut denumirea corectă). Nici strada aia și nici cea care trece prin fața Primăriei, către Palatul Culturii nu au au ce căuta în oraș. Sînt un fel de avangardă al unei normalități care nu va veni vreodată. Una peste alta, Iașiul și Craiova sînt orașe care nu ar fi avut ce căuta în competiția pentru Capitală Culturală Europeană. Dacă nu s-ar fi înscris, n-ar fi trăit rușinea de li se spune cît de incapabile sînt să înțeleagă ce înseamnă strategie, politică, bună guvernanță sau implicarea comunității în procesul decizional.

Am vizitat Palatul Culturii. Mi-a plăcut cum s-a făcut restaurarea. Fără să mă pricep la arhitectură sau la restaurare, îndrăznesc să afirm că s-a lucrat curat, cu cîteva intervenții de noutate care nu agresează (podeaua de sticlă de la zona rezervată istoriei, lifturile etc.). Expunerea este golașă și puțină, o populare mai importantă cu piese fiind în partea dedicată tehnicii. La etnografie, expunerea costumelor populare este total lipsită de lămuriri scrise. Mă gîndesc că este o formă extremă a minimalistului în expunerea muzeală. Pe de altă parte, vizita ar fi fost mult mai agreabilă dacă pe hol nu ar fi trebuit să ocolesc praznicul întins pentru înfruptarea participanților la o conferință găzduită de în cele două săli excepționale ale Palatului (Sala Voievozilor și Sala Coandă). Fripturile cu sos, prăjiturile, chiftelele ținute la cald și alte bucate mirositoare mi-au mărit frustrarea de a nu putea vedea cele două săli despre care am auzit atîtea. În acest context, cred că dacă ar fi acoperit cele două curți interioare (cum este, de exemplu, la British) ar fi obținut un spațiu extraordinar pentru paranghelii corporative sau pentru alte evenimente, astfel încît vizitarea muzeului să nu fie deranjată de mirosul de cantină (noroc că lipsa de spațiu nu a permis și așezarea de mese pentru ca flămînzii să mănînce). Dacă am văzut bine, prețul unui bilet este de 40 de lei. Pentru o familie cu patru membri, se poate dovedi un oarecare efort financiar, mai ales că expozițiile prezente sînt cam "subțiri". Deși, s-ar putea să fie eu sărac și zgîrcit, fiindcă am văzut vizitatori destul de mulți, perindîndu-se prin săli. Sînt sigur că, în viitor, muzeul va (re)deveni reprezentativ și prin patrimoniul expus, nu doar prin clădire. Și mai sper ca locul în care stau gardienii, în partea stîngă, la intrare, să nu mai expună toată recuzita culinar-gospodărească a acestora (ibric, căni, farfurii, pungi și punguțe etc.). Provocarea cea mai mare pentru muzeu abia acum începe, cunoscînd zgîrcenia Ministerului Culturii în relația cu muzeele din țară, chiar dacă la fel de subordonate ca cele din București. Ah, încă ceva: informații de bază, în mai multe limbi (inclusiv în română) despre programul muzeului ar trebui să fie vizibile de la primul punct în care muzeul intră în contact cu vizitatorii. Vreau să mai ajung și la vară, de această dată cu familia.

Am vizitat Casa Zmău, noul Muzeu Municipal. Clădirea este bine restaurată, dar cam pustie. Foarte posibil ca dorința inaugurării să fi indus o grabă care nu a permis o mai bună populare a spațiului expozițional. Puținele obiecte expuse mi-au permis să observ vitrinele cu o înfățișare pe care nu o apreciez deloc (același model pe care l-am criticat și la inaugurarea Muzeului Unirii): vitrine confecționate din lemn gros, care nu valorizează deloc orice obiect ai pune înăuntru. Data viitoare sper să fie mai multe de văzut.

La Muzeul Literaturii expunerea este, în linii mari, aceeași, cu obiecte vechi și unele reconstituiri sau refaceri de mobilier. Nici nu prea are cum să fie altfel, avînd în vedere că este, totuși, o casă memorială. Totuși, prezența unei proiecții (aproape) holografice care sugerează un Creangă povestitor este interesantă și atractivă (în special pentru copii). Mi-a plăcut foarte mult expoziția dintr-un din sălile de la etaj, cu desene care redau creații ale lui Creangă. Am văzut și Bojdeuca, dar doar bezna din exteriorul acesteia, fiindcă n-am avut chef să stau la coadă pentru a vedea interiorul.

Cu excepția Palatului Culturii, toate muzeele le-am vizitat în timpul Nopții Muzeelor (Palatul l-am văzut și ziua și noaptea). Codălăul de la Palat cred că a fost depășit doar în ziua inaugurării. În timpul așteptării la coada de la Muzeul Literaturii am aflat de la o tînără (în jur de 20 de ani) că aceasta nu cunoștea existența muzeului (din fragmentele de conversație pe care le-am auzit, am înțeles că era ieșeancă). La Casa Zmău, n-am așteptat fiindcă am ajuns înainte de momentul tăierii de panglică. La Bojdeucă era coadă și mie lene. Bănănăind prin oraș, în timpul nopții, am observat mult prea mulți oameni care nu știau cum să ajungă la un muzeu sau altul (nu toată lumea își permite trafic de date pentru a avea acces la google maps sau la aplicația mobilă dedicată Nopții Muzeelor). Deși această constatare este tristă confirmă că oamenii nu își asumă orașul și valorile acestuia. Nu am verificat dacă oamenii știu unde se află bisericile orașului.

PS Probabil că, dacă aș fi stat la toate cozile din Noaptea Muzeelor, opiniile mele ar fi fost mult mai negative decît aici. M-am bucurat, totuși, de privilegiul de a fi cunoscut de foste cursante, cărora le mulțumesc pentru primire și le doresc să se bucure de cît mai mulți vizitatori.