Marketingul moștenirii culturale

Cu acest articol închei scurta serie de articole prin care încerc să și educ, dar să și cert. Față de mulți alții am avantajul apartenenței la două lumi, una dintre acestea fiind cea a culturii. La fel, față de mulți alții, am atît experiența logos-ului, cît și a praxis-ului, cu încercări mai mult sau mai puțin merituoase și în teorie și în practică. Sper să reușesc să scriu mai multe și frumos despre toate subiectele abordate atît de sumar.

Booon! Revenind la oile noastre (această expresie este parte a moștenirii culturale, cu înțeles cunoscut de către toți vorbitorii nativi ai limbii în care scriu), ce-ar putea însemna cele din titlul articolului? Păi, în primul rînd, ne reamintim (sau aflăm) caracteristicile moștenirii culturale: anonimă, orală, colectivă (mai adaugăm și sincretică). Aceste caracteristici trebuie să fie întrunite cumulativ pentru ca un bun cultural să poată fi considerat parte a moștenirii culturale. Dacă ținem seama de această regulă, atunci nu mai confundăm aceste bunuri cu bunurile culturale din arta plastică, arheologie, istorie, arhitectură, literatură sau muzică. Pe deasupra tuturor celor anterioare, moștenirea culturală cuprinde o extrem de vastă țesătură de elemente, care căpătă sens doar privite ca întreg, într-o abordare holistică: credințe, limbă, obiceiuri, practici, rețete, tehnici, tehnologii, rezultate fizice ale muncii, mediul în care trăiesc oamenii și se dezvoltă comunitățile, cîntece, dansuri, gesturi, poezii, ghicitori ș.a.m.d.

Desigur, pentru diferite interese științifice, putem desprinde bucățele din moștenirea culturală și vorbim desspre: arhitectură vernaculară, literatură populară, meșteșuguri, tehnici tradiționale etc. etc. Din păcate mințile primitive și erudite cu patalogia unei puținăți a înțelegerii, vor transforma departajarea folosită pentru studiu într-o abordare cu valoare de normă. Aceștia acționează exact ca niște doctori nebuni care vor tăia picioare, capete sau alte bucăți ale corpului și se vor aștepta ca aceste bucăți să trăiască singure, numai fiindcă chirurgia colonului se studiază separat de chirurgia genunchiului.

Marketingul moștenii culturale ar trebui să înceapă exact din acest punct: produsul care formează pătrimea (sau cincimea, depinde de școala de marketing în care ne plasăm) mixului de marketing este un întreg. Toate celelalte părți ale mixului trebuie să țină seama de acest fapt, iar dacă țin și înfățișarea lor arată diferit. Din păcate, de multă vreme, marketingul moștenirii culturale este făcut de niște boi și niște vaci care gem orgasmic în fața unor prezentării de ii, de case făcute în "stil tradițional" sau folosind "tehnici tradiționale", ori în fața galantarelor care prezintă mîncare, haine sau alte bunuri produse în cantități industriale, dar folosind "rețete și metode tradiționale".

Produsul cu care lucrează marketingul este un complex, un sistem cu o extraordinară diversitate și cu o copleșitoare rețea de interdependențe. Dacă cei care se ocupă cu marketingul moștenirii culturale ar înțelege asta, atunci ar îndruma atenția publicului (publicurilor) către locul unde se află produsul, în loc să rupă bucăți din produs, să le ambaleze și să le vîndă ca produse finite, de sine stătătoare. Sigur, este o șansă bună ca mecanismul să funcționeze pentru orice finalitate comercială, pe termen scurt, pe care o putem imagina. Din păcate, ignorarea caracteristicilor produsului de bază va duce la distrugerea acestuia pe termen lung. Părțile acestuia pot fi (și sînt) substituite: lingura de lemn de una de inox, troaca de lemn de una din plastic, strachina de ceramică de una din plastic, lîna de polistiren, meșteșugul manual de o linie de montaj sau de un proces în întregime automatizat, muzica interpretată strict vocal, de muzica sintetică ș.a.m.d.

Produsul substituit (și promovat ca fiind substituibil) dispare, fiindcă mai noul înlocuiește mai vechiul și mai ușorul înlocuiește mai greul. Dacă un element al moștenirii culturale dispare, atunci dispariția se propagă, ca o boală rea, prin toate conexiunile posibile și existente către alte elemente și, treptat, moștenirea culturală ajunge un vestigiu istoric, arhivistic și, cu noroc, arheologic.

Cei care se declară îngrijorați și interesați de moștenirea culturală (și mai au și puterea de a face legi) ar trebui să înceapă marketingul de acolo, împotrivindu-se reglementării pe bucățele, fiindcă reglementarea pe bucățele va face dificile acțiunile holistice. (este dificil să vorbești de agricultură tradițională dacă aplici aceleași reguli -sau unele mai dure - și pentru agricultura industrială și pentru agricultura la scară mică sau foarte mică, asta incluzînd și vînzarea produselor, prin fiscalizarea extremă, închid aici paranteza, fiind aș trece la certificarea ciobanului, autorizarea cotețului cu pui etc). Din păcate, numărul de idioți și nepricepuți care fac și marketingul și legiferarea moștenirii culturale a crescut foarte mult, iar cei care au o altă părere decît ei sînt călcați pe gît sau ignorați.

Care este prețul moștenirii culturale? Pur și simplu este mult prea mare pentru a fi tradus în bani. Războiul economic global, care nu este interesat de durabilitate și interacțiunea pozitivă cu mediul și resursele acestuia, a dus la rapturi economice și violuri culturale. Populații întregi s-au trezit că nu pot folosi liber propriile creații, aduse pînă în prezent prin mințile și amintirile oamenilor care le formează, fiindcă folosindu-se de legile făcute de idioții și de nepricepuții de mai sus, diferiți indivizi și variate companii s-au făcut deținători de proprietate intelectuală asupra acelor creații. Iar un marketing bine făcut a denaturat sensul de proprietate intelectuală și l-a extins asupra diferitelor părți ale moștenirii culturale. Stabilirea prețului moștenirii culturale ar trebui să nu facă să fie posibil ca o creație colectivă, verificată de-a lungul a muuuulte generații să fie mai ieftină decît o creație individuală, încă incertă și care s-a sprijinit pe muntele uriaș de anonimi antecesori. De fapt, moștenirea culturală ar trebui să nu aibă preț.

Care este piața moștenirii culturale? Ei bine, într-o lume globală, atunci piața trebuie să fie globală, în toate sensurile posibile: piață de concurenți, piață de produs, piață a cererii. Simplificînd, ca să nu lungesc vorba, pe piața cultural-economică globală, moștenirea culturală românească ar trebui să fie făcută competitivă cu moștenirea culturală turcească, cu moștenirea culturală ungurească sau cu cea grecească. Moștenirea culturală românească, privită și prezentată ca întreg, peste tot, permanent și prin toate căile.

Nu vreau să lungesc pelteaua prea mult, așa că:
-inițiativele de tipul "blouse roumaine" sînt o idioțenie. Vedeți argumentele mai sus. Ia românească ar trebui prezentată ca un întreg mult mai vast decît o treanță frumos decorată. Ia românească nu înseamnă nenorocita de pînză topită, brodată la mașină sau cusută cu fir gros și strîmb ca pișatul boului. Ia românească înseamnă și cămașa țesută cu model, nu doar aia cusută, toantelor!
-marketingul moștenirii culturale românești ar trebui să se hotărască dacă vorbește despre moștenire culturală sau despre buruieni ori frunze. Dacă vorbește despre moștenire culturală, atunci să aleagă noomii de ani, un simbol de factură culturală și să-l facă pe ăla emblemă, nu să pună frunze, arici sau pîrși stilizați.
-marketingul moștenirii culturale românești ar trebui să țină seama de enorma diversitate de expresie a acestei culturi. Unitatea sau uniformitatea expresiei culturale românești e doar în mințile slabe ale unor pășuniști care confundă ieșitul la grătar pe marginea drumului, cu viața din țara asta. Sînt puține state din zona noastră geografică (să zicem Europa pînă către Caucaz) care să îmbine un așa paradox majore: o limbă relativ uniformă și expresii culturale foarte diverse. Moștenirea culturală românească este o moștenire care a integrat, amestecat și prefăcut multe influențe și au creat ceva suficient de special pentru ca (pentru a mă referi doar la asta) limba română să fie o limbă care nu-i decît o marmeladă cumplită (asta dacă te apuci să faci analiza statistică a etimoanelor din dicționare)
-marketingul moștenirii culturale românești trebuie să înceapă în primul rînd în țară, către cei de lîngă noi. Un bun început ar fi ca, atunci cînd se finanțează cultură, moștenirea culturală (sub denumirea de patrimoniu imaterial) să se bucure de individualitate domeniului, fără a mai fi amestecată cu alte domenii. În ultimi ani, moștenirea culturală a ajuns să aibă un sfert dintr-o cincime din cît primește creația interpretativă conteporană (teatru, dans, muzică).
-marketingul moștenirii culturale românești ar putea începe prin sancționarea mediilor de comunicare care denigrează această moștenire sau o batjocoresc și o caricaturizează în fel și chip. Dacă vi se pare excesiv, vă întreb de ce nu vi se pare excesivă pedepsirea ultrajului asupra unui nenorocit de politician? Marketingul moștenirii culturale românești ar putea începe prin afirmarea normalității de a fi român.

Desigur, cultura populară, cultura profundă (anonimă, orală și colectivă) va exista în continuare, cel puțin atîta timp cît vor exista oamenii (și românii). Cum va arăta această cultură și în ce limbă va trăi ea.... Ei, asta va fi doar rezultatul marketingului.

Valorizarea inefabilului

Dacă nu ar fi prea multe cuvinte, aș fi scris "punerea în valoare", iar dacă nu ar fi greșit, aș fi scris "valorificarea". O să folosesc și aceste exprimări, pe prima ca să înlocuiesc "valorizarea", pe a doua cînd mă voi referi la transformarea inefabilului în bani. Fac, aici, o paranteză, în legătură cu "valorificarea" utilizată în alăturare patrimoniului cultural. Principial, ar trebui să înțelegem că "patrimoniu" are, în primul rînd, o semnificație economică (totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică pe care le deține o persoană). De aici pornind, deși folosirea expresiei "patrimoniu cultural" este singura utilizată pe scară largă, nu înseamnă că este fundamental corect. Poate că ar fi mai corect să vorbim, traducînd din engleză (și nu din franceză), despre "moștenirea culturală". O astfel de abordare terminologică, translată în practică, ne-ar permite să nu abordăm cu mai multă înțelepciune cultura, sub toate formele ei. Și ne-ar permite să nu mai aflăm de soluții limită pentru problemele culturii, așa cum un imbecil președinte de consiliu județean, sastisit de solicitările financiare ale unui muzeu și văzînd depozitul de tablouri, a tranșat problema: "Vindeți în PLM din ele!" (nu e banc, e pe bune).

În acest context, valorificarea sună prost fiindcă prezumă doar o valoare monetară asociată unui bun cultural. Sigur, pentru multe considerente practice, o astfel de abordare limită este utilă, deoarece simplifică totul, reducînd bunurile culturale la etalon monetar. Totuși, din considerente la fel de practice, devine foarte dificil să transferi valoarea (nu, e greșit cuvîntul), să transferi semnificația simbolică, sentimentală sau estetică în etalon monetar. E ca și cum, faustian, ți-ai vinde sufletul în schimbul unui număr oarecare de unități monetare. Poate că de aici ar trebui să începem discuția despre relația dintre inefabil și lume.

Moștenirea culturală reprezentată de credințe, obiceiuri, meșteșuguri, practici, peisaje sau limbă este inefabilă fiindcă nu poate fi constrînsă într-un tipar sau într-o unitate de măsură externă individului, într-o manieră reducționistă. Această moștenire culturală identifică și definește grupuri mari de oameni și istoria lor vie, în permanentă pre-facere și devenire, nu este a cuiva anume, nefiind creată și păstrată de cineva anume. Dar aici stă și pericolul care o pîndește, fiindcă fiind a tuturor și a nimănui anume, ni se pare normal să o ignorăm. La fel de normal cum ignorăm firescul respirației, pînă cînd nu mai putem respira și murim. Hipsterii și citiții nihilști care neagă totul vor spune, cum îmi spun de multe ori, că sînt un retrograd, care se împotrivește modernizării și care cred în bazaconii. Din păcate pentru ei, atunci cînd, tributari unui mod de viață individualist, mecanicist, în care primează propria persoană, iar lumea este doar o mulțime de individualități, renunță la inefabil și îl alungă, încep să plătească prețul: psihoterapie, clubbing, sala de sport și tot felul de încercări dramatice pentru a se găsi pe sine între ceilalți. Negîndu-și apartenența la inefabil, ei cumpără, într-o încercare disperată de regăsire, ii, covoare țesute manual, revelioane în locuri cu tradiție, străchini sau icoane, bilete de intrare la muzee etnografice. Incapabili să înțeleagă semnificații, ei plătesc bani, și lipsesc, de fapt, de orice valoare, toate bunurile alea pe care le cumpără.

Valorizare înseamnă înțelegerea semnificației moștenirii culturale, recunoașterea și afirmarea acestei semnificației. Cum facem, în mod obișnuit, valorificînd patrimoniul? Păi, punem de-o dîrla-dîrla, într-o manie a festivalului, ducînd nedeia sau tîrgul într-o zonă a execrabilului, pauperului și ridicolului. Sau adunăm meșteri și telali de ciurucuri în niște cotețe sau la tarabe și iar zicem că valorificăm patrimoniul (astea sînt ororile alea la care se înghesuie și se umezesc în extaz mistic bovine furajate științific, de la sectorul tineret: am cumpărat chestia asta... e așaa drăguțăăă!; sau mumii umblătoare, venite și rămase la oraș și care nu mai fac colivă la pomeni, dar se izmenesc cu glas înțelept: uite, dragă, e ca cînd eram copii!).

Ce nu facem sau facem greșit? Păi, cîteva exemple:
-nu punem meșterii de prin sate să lucreze la restaurarea monumentelor istorice (în schimb, aducem ingineri și muncitori-pălmași care nu știu care nisip e gras și care e cuarțos)
-dăm autorizație de construcție sau proiectăm tot felul de orori, ca formă și cromatică, în sate și prin orașe (da, dragilor, inefabilul există și în orașe, nu doar la sat)
-facem legi cretine, care ignoră, cu desăvîrșire, teoria fiabilității sistemelor (de exemplu, avem certitudinea faptului că o construcție din lemn, lemn+piatră, piatră+cărămidă etc. a rezistat un secol, două sau 10, numai că noi, citiți fiind, obligăm la construirea cu materiale despre care garantăm o viață de 50, la noroc, 100 de ani)
-spunem că materiale regenerabile și care se întorc ușor în mediu sînt exotice și proaste și obligăm oamenii să folosească materiale plastice (cînepa nu e bună fiindcă e precursor de stupefiant, lîna o aruncăm și o mănîncă viermii, inul ne pute, lemnul îl tocăm și nu-l replantăm etc.)
-sughițăm de plîns de mila animalelor sacrificate cu cruzime în moduri vechi, dar ne îndesăm cu reziduuri ale acelorași animale sacrificate științific și uman prin electrocutare sau lovire în cap (asta e asomarea, idioatelor și idioților, care plîngeți de mila cățeilor, la un ospăț cu mușchi țigănesc)
-ni se pare mult să plătim 5 lei pe o lingură de lemn cu coadă sculptată, dar dăm 10 pe una de plastic, făcută de dizainăr și o oruncăm peste cîteva luni, topită sau înnegrită.

Ce-ar trebui să facem? Cîteva exemple: (băgați de seamă că nu-s nici retrograd și nici un nostalgic habotnic. scriu folosind un MacBook și o să distribui textul prin Facebook, iar dacă va fi să plec din București, undeva la munte, vreau în casă baie cu apă caldă și rețea Wifi)
-să respectăm pe cel care trăiește la țară sau n-are multă școală. Lipsa de școală nu-l face mai puțin sofisticat sau mai prost (e mai prost ăla cu școală, care nu-și înțelege locul și rostul în lume);
-să respectăm și să plătim munca manuală a meșteșugarului, în loc să-i dăm doi firfirei pentru ceva făcut în ore de muncă;
-să înțelegem că gunoaiele din plastic sînt duse la țară de orășeni, nu de țărani. Ar trebui să învățăm noi și, apoi, pe ei, că gunoiul contemporan nu se aruncă cum se arunca gunoiul biodegradabil al gospodăriei țărănești.
-să facem legi și strategii pentru întreaga moștenire culturală, nu pentru bucățele din aceasta;
-să înțelegem că, la noi în țară, istoria e vie, fi-i-ar mama ei a dracu' de istorie! E vie, în mințile și sufletele oamenilor! Încă mai e vie.
-să ne ducem acolo unde se întîmplă lucrurile, nu să le aducem la TV sau pe scenă, scălîmbăieli lipsite de sens și semnificație;
-să acordăm drepturi de proprietate intelectuală colectivităților și, abia apoi, dacă e cazul, indivizilor. Asta înseamnă să nu furăm creațiile moștenirii culturale și le ni le facem proprietate individuală prin marcă sau brevet de invenție.
-să evităm clasarea bunului din moștenirea culturală dacă nu ne permitem să-l păstrăm conform cerințelor clasării. Dacă avem bani, să cumpărăm o casă veche, cu pămînt cu tot și cu acareturi și să o facem bună pentru ziua de astăzi, dar fără termopan, polistiren ori gipscarton.
-să cultivăm folosind gunoiul de grajd, dar fără să obligăm la aviz de mediu, așa cum niște cretini au făcut niște legi (să cultivi cu azot n-ai nevoie de aviz de la mediu)
-dacă vrem să muzeificăm (modalitate a valorizării), atunci să o facem altfel decît ca niște năvălitori lipsiți de discernămînt, prin strămutarea lucrurilor. Ar trebui să ajutăm oamenii să trăiască în moștenirea lor culturală, fiindcă e și a noastră;
-să ne creștem copiii învățîndu-i și cu greul, nu doar cu binele. Să-i învățăm să facă lucrurile folosind și mîinile și mintea. Să-i punem cu mîna să facă, în lumea reală, nu doar prin virtualizare și hologramă sau joc pe calculator. Asta ar însemna să-i lăsăm să se mai și înțepe cu o așchie de lemn, să se mozolească cu pămînt sau să-și tocească amprentele la tors ori la cusut cu acul.
-să scriem și să vorbim și în grai, nu doar în limba academică, ori într-o maimuțăreală a comunicării.

Valorizare înseamnă să ne respectăm moștenirea culturală, așa cum e și acolo unde e. Valorizare înseamnă să ne respectăm limba, pe noi înșine și pe cei de lîngă noi. Valorizare înseamnă să respectăm și să îngrijim peisajul și mediul natural. Valorizare înseamnă să fim înțelepți, nu doar școliți.

Muzeificarea patrimoniului (cultural) imaterial

Chiar dacă sună cretin, nu prea avem cum să spunem altfel decît muzeificare atunci realizăm includerea bunurilor (culturale) în patrimoniul muzeal și aplicarea regimului juridic specific acestuia. Într-un fel, deși ironic, muzeificare seamănă cu mumificare și ca sonoritate și ca finalitate: conservare pentru posteritate. Mă rog, chiar dacă nu-mi place cum se aude, nu asta e cel mai important, ci înțelegerea și aplicarea acestui proces la componentele patrimoniului (cultural) imaterial.

Pun cuvîntul "cultural" între paranteze fiindcă patrimoniul imaterial nu este musai să aibă, per se, valențe culturale (în sens de valoare înaltă estetică, istorică, științifică ș.a.m.d.). Chiar dacă o să supăr pudibonzii, seraficele fete de pension sau pe idolatrii etnografiei tradiționaliste, patrimoniul imaterial cuprinde și strămoșescul îndemn "Du-te-n pizda mă-tii!", elegantele dialoguri între tinerele de azi "Faaatăăă, ce țoale tari ți-ai tras!", înălțătoarele conversații dintre tineri "Bă, dacă rîgîi cînd intri în clasă, iei notă mare!". Patrimoniul imaterial cuprinde, care vr'a să zisă și folclorul contemporan, dar nu orice oralitate intră în acest patrimoniu. De exemplu, intră în categoria patrimoniu imaterial bancurile, dar nu povestirea prin viu grai a memoriilor unor deținuți politici sau reproducerea verbală a textelor unor reclame de la TV. În plus, în condițiile comunicării tehnologizate de astăzi, am putea include în patrimoniul imaterial și maniera extrem de concisă și împănată de emoticoane folosită în comunicarea prin mesageria digitală (deși, în acest caz, folclorul ar putea privi conținutul mesajelor și mai puțin scrierea acestora). Mai adăugăm la acestea faptul că în patrimoniul imaterial intră atît broasca țigănească, cât și cunoștințele referitoare la realizarea acesteia sau unguentul din coaiele popii, cunoștințele despre acesta și cuvintele spuse de descîntătoare atunci cînd îl folosește.

De altfel, în ceea ce privește conținutul patrimoniului imaterial, lucrurile sînt foarte asemănătoare cu patrimoniul imaterial, cel puțin în relația cu conceptul de "cultură". În ceea ce privește conținutul tipologic, lucrurile sînt un pic diferite, fiindcă patrimoniul imaterial cuprinde ȘI obiecte ȘI peisaje, nu doar cuvinte sau alte chestii inefabile. Cu patrimoniul material (din altă categorie decît cel etnografic. O să vedeți ce fac discriminare) lucrurile sînt simple: s-au învechit bine chiloții lui Elvis, HAȚ! cu ei în muzeu; a strănutat una din amantele lui Trump (sau Putin) pe o oglindă dintr-o baie dintr-un hotel, ZBANG! punem de-o plăcuță comemorativă și de-un monument istoric. Procesul de muzeificare a patrimoniului material este dubios așa cum este procesul de trecere de la starea de puleci-votant în starea de jmecher-ales. Ieri te băteai cu vecinul în cîrciumă, azi îl bați numai tu, fiindcă ai fost ales și ești nu doar protejat, dar și imun. Cam așa e și cu obiectul: pînă să-l pui în vitrină, poți să bați cu el cuie (dacă-i ciocan), șnițele (dacă-i ciocan de bătut șnițele) sau capul bărbatului (dacă-i făcăleț). După ce l-ai pus în vitrină s-a terminat! Nu poți sufla pe obiect, trebuie să-ți pui mînuși, să ai sistem de pază la șandrama, stingătoare, asigurări pe bani grei, cîțiva angajați care să-l descînte și să spună povești despre el, ba o să fii nevoit să ții pe leafă și unu' sau doi indivizi care o să scrie cîteva tomuri despre obiect (fără prea mare legătură cu ce-a fost obiectul și condamnate la necitire). Cam asta este muzeificarea patrimoniului imaterial și nu-ți garantează nimeni și nimic că făcînd așa obiectul ăla o să reziste mai mult decît ar fi rezistat acolo de l-ai luat ca să-l faci cultură. (uneori ai norocul ăsta, mai ales cu obiectele care intră direct în restaurare, dar nici atunci nu ai garanția că la final ciocanul nu ajunge șurubelniță).

Booon! Ce ne facem cu patrimoniul imaterial? Cum îl muzeificăm? Ne limităm doar la bucățile alea pe care le putem atinge? Sigur că o facem, ba chiar de multișor, că de aia avem muzeele de etnografie (pavilionare sau în aer liber), dar cît de bine e să facem așa ceva? O să spuneți că tot e mai bine decît să nu păstrăm nimic și sînt de acord cu asta. Totuși, sînt de părere că, fără a fi greșit, este oarecum incomplet și în mare parte mincinos prin omisiune. Dacă în cazul arheologiei, asta e, timpul ne-a păstrat doar un coif (iar prezentul de blagoslovește cu istorici care fac din orice răhățel arheologic un obiect cu o profundă semnificație ritualică și o zdrobitoare încărcătură religioasă), iar în cazul istoriei avem și pumnalul și descrierea mațelor curse din burta despicată și a sîngelui zborșit pe gură, în cazul imaterialului să spunem că lepedeul e făcut din cînepă și se acoperea cu el patul, e pur și simplu stupid. E stupid, fiindcă ȘTIM că nu e doar asta. Pe lîngă treanța cu pricina, cunoaștem și întregul context economic, spiritual și social în care a fost creată și folosită. Fundamental pentru umilul lepedeu este că întregul său context este cunoscut numai în formă orală. În mod obișnuit, nu avem informații scrise nici despre modul concret în care a fost realizat lepedeul, nici despre procedura folosită pentru învelirea patului, de fapt cam despre nimic. Este o deosebire importantă dacă facem comparația cu patrimoniul istoric, unde avem la dispoziție o mulțime de informații despre contextul unui anumit obiect. De altfel, un muzeu de istorie (sau o secție de istorie) are prostul obicei să ofere informații despre contextul fiecărui obiect, astfel încît să poată fi înțeles. Ba mai mult, de multe ori avem și ghinionul să găsim în muzeele de istorie mai multe obiecte, puse în context reciproc, astfel încît putem afla foarte multe informații și despre obiecte, dar și despre ce gîndeau, ce cîntau sau cum trăiau oamenii care au făcut sau folosit obiectele respective.

Muzeologizarea patrimoniului istoric este relativ simplă și oferă multe, foarte multe în schimb. Muzeologizarea patrimoniului arheologic, este chiar mai simplă, fiindcă permite foarte multe licențe istorice, în lipsa informațiilor despre acesta. Patrimoniul din domeniul științele naturii este muzeologizabil într-o manieră rezonabilă, fiind posibilă reconstituirea mediului natural al ființelor vii (dacă ar fi să ne referim doar la acestea).

Cu patrimoniul imaterial, lucrurile nu sînt la fel de simple. Expunerea tuturor obiectelor care compun un interior țărănesc este o prezentare parțială și omisivă, fiindcă lipsesc foarte multe informații, reconstituibile, dar iarăși parțial. Obiectele care compun interiorul sau toate casele dintr-un sat, cu întregul inventar gospodăresc al acestora, cu întreaga plasare spațială (fie că este un sat reconstruit, fie că este conservat in situ) nu ne-ar oferi decît o imagine parțială, nu cu mult diferită de reconstituirea unei așezări preistorice.

Cum ar trebui să arate muzeificarea patrimoniului imaterial, astfel încît să ne apropiem de complexitatea acestui patrimoniu, dar să evităm reprezentările pășuniste sau cu aspect de marmeladă prost făcută? Poate că întrebarea corectă ar trebui să fie: este posibil să muzeificăm patrimoniul imaterial?! Dacă la finalul procesului, patrimoniul imaterial va deveni la fel de intangibil (adică să fie prohibită atingerea lui) ca orice patrimoniu muzeal, atunci îndrăznesc să spun că patrimoniul imaterial nu ar trebui muzeificat, fiindcă rezultatul va fi incomplet și mincinos prin omisiune, semănînd foarte mult cu o mistificare. Patrimoniul imaterial ar trebui să fie viu, să permită interacțiune și participare, în afara formelor fixe, impuse de specialiști ca fiind cele mai "reprezentative".

Dacă prin muzeificare reușim să oferim publicului o experiență de viață completă: senzorial, emoțional, informațional, intelectual, atunci că am reușit o muzeificare corectă a unui patrimoniu cultural special. Corect înseamnă și imperfect, înseamnă și întîmplător și ieșit din textul scris, cam cum e muzica lăutărească, cîntată de lăutari, nu de guriști și instrumentiști. Dacă credeți că știți cum e muzica lăutărească după ce ați văzut pe scena Teatrului Național trupa 10 Prăjini, vă înșelați amarnic. Muzica lăutărească adevărată seamănă, cumva cu jazz-ul (și prin nimic inferioară), dar are darul să fie atît de simplă încît rezonează cu fibrele primitive ale ființei, dincolo de înțelegere și de text și partitură, fără cunoașterea notelor muzicale ("Nu știu, taică, eu, din astea. Ieu am învățat pe lîngă taica și pe la hore").

Cam așa ar trebui să fie muzeificarea patrimoniului imaterial: surprinzătoare, exuberantă, greșită, copilăroasă, caldă, amuzantă, cu tristeți și nemulțumiri. Dar despre toate acestea, atunci cînd voi scrie despre punerea în valoare a patrimoniului imaterial.

Restaurarea a ceva ce nu se atinge

Prin restaurare, în mod obișnuit, înțelegem un complex de intervenții tehnice, asupra bunurilor culturale degradate, destinate aducerii acestora într-o stare cât mai apropiată de cea inițială. Fie că lipim bucăți, cîrpim petice, adăugăm părți lipsă, adăugăm întăritori și pigmenți, prin restaurare facem tot posibil să facem un bun cultural să arate cît mai mult cum arăta cînd a început să se degradeze. Uneori, restaurare se poate limita la o curățare atentă, de praf, fum, oxizi (rugina e un oxid, da?), grăsimi, iar alteori se poate ajunge pînă la adăugiri semnificative de material și la înlocuiri (aproape) totale de culori. Nu există o cea mai bună metodă de restaurare, între o intervenție minimă (curățare) și una maximă (repictare totală) fiind nenumărate nuanțe, marile școli de restaurare fiind, în continuare, în mare luptă pentru a impune o abordare sau alta.

Deși restaurarea este un proces complex, este, în același timp, simplă deoarece obiectul supus restaurarii are o formă finită, un conținut plan și spațial la fel de finit. Pentru a nu crede că minimizez dificultatea restaurării, precizez că simplitatea acesteia este raportată la restaurarea unui element al patrimoniului cultural imaterial.

Patrimoniul cultural imaterial nu are o formă fixă. Dacă ne trece prin minte să restaurăm așa ceva, trebuie, în primul rînd, să stabilim cu ce avem de-a face, pentru a ști care este înfățișarea bunului cultural pe care îl restaurăm. Patrimoniul imaterial se caracterizează prin oralitate (mai sînt și alte caracteristici, dar vi le spun cu alt prilej, dacă nu le știți, deja) și variabilitate. Acest patrimoniu se naște,  există și se transmite doar și numai prin viu-grai. Oralitatea și variabilitatea sînt de esența acestui patrimoniu. Numai un bou/vacă poate să vină și să spună că are înregistrări ale obiectului de patrimoniu imaterial X sau Y și cu asta a rezolvat: știe cum să restaureze. Știe o laie! Poate să fie și bălaie, că tot laie e. Patrimoniul imaterial există prin variante. Desigur, în viața acestuia una dintre variante se va bucura de mai multă atenție și acceptare din partea membrilor comunității, dar asta nu împiedică prin nimic existența oricărei alte variante, mai mult sau puțin diferită de cea cu o mai largă acceptare. Fiindcă nu are o formă fixă și nu se face raportare la o formă fixă a acestui patrimoniu (mă rog, a unui element determinat a acestuia) devine, pentru orice finalitate practică, imposibil să afirmăm că ACEEA este forma care merită restaurată și în acea manieră.

Pentru a mă referi, de dragul argumentației, la ceva (aparent) simplu, o să mă refer la un descîntec. Nepriceputul va spune că un descîntec este doar componenta literară, textul: ieși deochi, dintre ochi... ș.a.m.d. O astfel de abordare reducționistă este fundamental greșită fiindcă un descîntec înseamnă loc, moment, descîntat și descîntător, o recuzită, gesturi etc. Toate la un loc formează descîntecul, iar acesta, dintr-o dată, devine extrem de complex și de variat.

Mai adaug ceva, extrem de important și ignorat de nepricepuți. Nu există element de patrimoniu imaterial în lipsa acceptării de către comunitate, acceptare exprimată atît pasiv, cît și activ. Membrii comunității și comunitatea în întregul său trebuie să își asume în mod explicit, atît un rol de spectator, căt și unul de actor. Comunitatea (prin membrii săi) trebuie să se implice în realizarea patrimoniului cultural imaterial. La căluș, de exemplu, acest patrimoniu a rămas viu în acele locuri în care membrii comunității s-au implicat activ în tot complexul cunoscut sub acest nume. Participarea la Căluș nu înseamnă să joci în Căluș, să fii călușar. Participare înseamnă și să deschizi poarta călușarilor sau să-ți lași copilul să fie jucat în Căluș (da, hipseterilor și hipsterițelor, agnostici de modă nouă, Călușul înseamnă credință, ceva care vouă vă lipsește și de aia nu puteți înțelege de ce a atît de cumplit de frumos Călușul).

Rămîn la exemplul cu Călușul pentru a prezenta o inițiativă de restaurare a acestuia, petrecută undeva, prin Ardeal (în Sălaj, parcă... mi-e lene să caut referința). În fine... La un moment dat, se discuta dacă acest obicei magico-ritualic se săvîrșea pe toate teritoriile locuite de români. Unii ziceau că da, alții că ba, s-au adus în discuție argumente bazate pe izvoare documentare (cronicari diverși, munteni, moldoveni, transilvani sau străini de locuri). Pînă la urmă s-a ajuns la un fel de compromis: da, Călușul s-a jucat pe toate teritoriile locuite de români, dar, nu, nu s-a jucat în fiecare sat sau oraș. Pînă aici, toate bune și frumoase, doar că prezentul arăta Călușul doar prin Olt, Argeș, pe ici-colo prin Dolj și prin Teleorman. Nimic în restul Olteniei sau Munteniei, nimic în Moldova sau în Transilvania. PAC! Hălăi șa! Apar niște călușari prin Sălaj (cum spusăi, nu-s sigur de referință, dar informația în esență este corectă). Băi, mișto! Deci, Călușul e viu și acolo unde credeam că e mort. Bucurie, șampanie, pupat pe obraji.... Pînă cînd se trezește cineva din euforie și întreabă: Mă, da' ce mama dracu' caută Călușul acolo? De cînd și cum de n-am auzit de el?! Full STOP! Și se află că, de fapt, un oarece intelectual, repartizat acolo de prin Argeș, pocnit de dor de casă, s-a apucat să pună de-o formație de călușari la căminul coltoral. Se adunau ăia, acolo, și jucau pe scenă. Nu ieșeau cu Călușul pe uliță, nu nimic.

Este asta o inițiativă de restaurare?! Poate fi, fiindcă, sigur, cîndva, cu vreo o mie de ani în urmă, o fi fost o formă de căluș pe acolo. Dar atît. Asta nu-i restaurare fiindcă ce s-a întîmplat acolo s-a întîmplat ca formă fixă, aproape impusă și respectată ca atare.

Vă mai ofer un exemplu. Prin 1970, marele profesor Mihai Pop scria într-o carte a sa că obiceiul Paparudelor a dispărut, că a murit, că gata, nu mai e. Eu am citit cartea asta prin 2010. Am fost un pic debusolat fiindcă, în vacanțele la țară, prin anii 1980, cînd era secetă, se făcea paparuda prin sat. Intram în joc și fete și băieți. Puneam pe lîngă noi niște vreji de boji și ne udau vecinii. Dar fiindcă (așa cum îmi spuneau niște profesori) nu-mi era permis să mă bazez pe experiența mea personală, m-am apucat să sap. Între altele, am aflat, din niște articole de prin ziarele anilor 1990-2000 că, din cauza secetei, prin diferite locuri prin Moldova, Muntenia și Oltenia, Paparuda s-a săvîrșit din nou. Ba, într-un loc, asta s-a întîmplat ca inițativa să aparțină popii din sat.

Au fost acestea inițiative de restaurare? Și da și nu. Da, fiindcă un obicei ieșit din practică a fost readus la lumină. Nu, fiindcă în domeniul patrimoniului imaterial vorbim doar în situații extreme de dispariția unui anumit element. Componentele patrimoniului imaterial nu dispar, nu se fac oxid de fier și apoi o micron într-un strat de pămînt. Ele intră într-o stare latentă, într-un fond pasiv și, atunci cînd sînt necesare, comunitate le aduce la lumină. Cît timp îi ia unui bun de patrimoniu imaterial să dispară, respectiv să iasă definitiv și din fondul pasiv? Nu se știe exact. Teoretic, atîta timp cît mai există un singur membru al unei comunități este foarte posibil ca reapariția să se producă.

Ce trebuie să reținem din toate cele pe care scrisăi? Un lucru simplu, restaurarea bunurilor culturale imaterial nu se poate impune. Subliniez: NU SE POATE IMPUNE! De ce a funcționat restaurarea Paparudei? Fiindcă s-a făcut voluntar, în foarte multe forme. Cuvintele și melodia nu s-au spus și cîntat cu textul și partitura în față. Recuzita nu a fost aceeași. Ritualul a fost realizat într-o varietate de forme: cu și fără popă, cu și fără prapori, doar de fete, de fete și băieți etc. etc.

Mărturisesc că am făcut și eu o restaurare de Paparudă, împreună cu o regizoare, în cadrul unui proiect. Ne trebuia ceva ilustrație pentru componenta multimedia a spectacolului, așa că vorbit cu niște oameni din satul în care ne făceam noi treburile, ăia au fost de acord să lucrăm cu fetele lor, așa că am pus de-o paparudă, varianta extinsă și adăugită: le-am îmbrăcat în tricouri albe și colanți negri, le-au făcut cununi și fuste din ramuri de salcie, le-am băgat în apa Argeșului, le-am pus să joace și să cînte. A ieșit frumos. Atît de frumos încît a doua zi sau peste două zile a plouat de ne-a rupt și am avut și o recoltă extrem de generoasă de melci (împreună cu unul dintre actori, am gătit melci pentru vreo 15 oameni, cîți eram acolo). Povestea asta e reală, chiar dacă vi se pare că fac bancuri.

A fost asta o restaurare? N-a fost. Pentru mine și regizoare, a fost o făcătură. În schimb, pentru fetișcane și oamenii din sat a fost "pe bune".  Babele și mai puțin babele din sat, cînd am defilat cu fetele pe uliță, s-au apucat să le stropească cu cănile, ca să vină ploaia. N-a fost restaurare fiindcă obiceiul era normal pentru comunitatea respectivă și s-a și potrivit.

Ca să închid articolul ăsta, n-o să pun o listă cu sugestii de restaurări pentru patrimoniul imaterial, fiindcă mi se pare nepotrivit. Mai importantă decît o metodă sau alta de restaurare, mi se pare a fi respectarea ideilor pe care le-am prezentat mai sus:
-lipsa obligației în demersul restaurator
-implicarea deplină a comunității
-păstrarea posibilităților de manifestare a variantelor, respectiv excluderea totală a formelor fixe
-luarea în considerare a caracteristicii oralității
-respectarea caracterului complex, integrativ și multifactorial al manifestărilor de patrimoniu imaterial.

Nu în cele din urmă, mai important decît dorința (sau voința) legiuitorului sau omului de știință este dorința și nevoia comunității. Pînă la urmă, cultura vie mai și moare.

Protejarea patrimoniului invizibil

În programul de guvernare 2017-2020 am văzut, reluată, ca prioritate, finalizarea legii meșteșugarului. Îmi sînt cunoscute mai multe forme ale acestei inițiative și motivele aduse în sprijin. Unul dintre acestea se referă la protejarea unuia dintre elementele patrimoniului imaterial și anume meșteșugul. Înainte de a trece la subiectul din titlul articolului, cîteva considerente asupra inițiativei de reglementare a meșteșugului:

1.Meșteșugul NU trebuie confundat cu ocupația manufacturieră. În cazul meșteșugului - parte a patrimoniului cultural imaterial - putem distinge, cel puțin terminologic, între meșteșugul artistic tradițional (fierar, căldărar, lingurar, olar etc. - depinde de graiul în care vorbim) și între industria casnică (cu un excepțional exemplu în țesut). Mai cunoscătorii decît mine știu foarte bine despre ce vorbesc și nu vor confunda niciodată (NICIODATĂ, da?!) pe cel care face chișițe sau spete cu un strungar sau cu un instalator apă sau gaze. Toate varientele de lege fac această confuzie.

2.Argumentul alinierii la cerințe ale UE este FALS. FALS! Absolut FALS! NU EXISTĂ nici măcar o silabă dintr-o astfel de cerință a UE. Ca în multe alte domenii, acest argument este invocat de legiuitori care n-au citit nici măcar cît am uitat eu. Se invocă niște recomandări referitoare la profesiile reglementate, dar invocarea este tîmpită, făcută de niște idioți (cînd o să scriu o carte, apelativele astea or să dispară). Profesiile reglementate sînt reglementate fiindcă privesc ordinea și siguranța publică sau sănătatea omului: mamoș, electrician, notar ș.a.m.d.

3.Se invocă nu se știe exact ce cerințe referitoare la coduri CAEN și COR. O tîmpenie născocită de statisticieni de alcov, hipsteri și hipsterițe care n-au suficientă educație pentru a diferenția între o ie făcută de mînă și una făcută la mașina de brodat. Atît în codificarea națională, cît și în cea europeană sau internațională, există coduri care acoperă, în prezent (și pentru viitor) toate ocupațiile manufacturiere tradiționale. Unul dintre motivele pentru care nu există clasificări uniforme pe plan internațional este dat de absența unui meșteșug într-o țară și prezența acestuia în altă țară. De aici, de exemplu, și imposibilitatea echivalării și recunoașterii competențelor. Ca să vă amuz: în Turcia există un meseriaș absolut special: spălătorul de morți. Această ocupație face parte din ființa culturală a acelor populații. Nu poate fi echivalat cu nimic în Europa, fiindcă această persoană nu face doar ce face un lucrător de la o morgă, așa cum vedeți în filme.

Mă opresc aici (voi reveni cu alt prilej, eventual, cu analiză pe text) cu discutarea prostiei numită legea meșteșugarului.

Ce e cu patrimoniul ăsta imaterial?! Ce mama zmeilor înseamnă el?! Păi.... înseamnă cam tot: limba pe care o vorbești, superstiția cu pisica neagră, hainele negre de la înmormîntare (asta pentru agnostici sau atei) și rochia albă a miresei. Mai înseamnă forma caselor țărănești și motivele pentru care arată așa decorațiunile de pe case sau așezarea acoperișurilor. Tot aici intră ia (să știți că românii nu au exclusivitate), pălinca și țuica de prune, mușchiul țigănesc (pentru hipsteri, de astă dată: dacă vă place cel bio, există o șansă bună ca porcul din care s-a făcut bunătatea aia să fi murit cu un cuțit în gît și nu asomat). Mai băgăm în patrimoniul ăsta dansuri (unul dintre ele e Călușul), meșteșuguri (ceramica de Horezu), obiceiuri (colindatul în ceată bărbătească). Mai intră, că are unde, știința de a cunoaște lemnul cu care se face un car, știința baterii fierului cît e cald, paremiologia (cine are carte, are parte). Indiferent că vă place sau nu să vă numiți români, secui, huțuli, țigani (rromi?), pemi sau sîrbi, fiecare dintre voi și toți la un loc faceți patrimoniu imaterial.

De ce a devenit atît de importat acest patrimoniu? Fiindcă, cineva, cîndva, a descoperit că bucăți din acest patrimoniu înseamnă mulți, MULȚI bani. Unele dintre primele confruntări asupra acestui subiect s-au concentrat asupra unor rețete venite din medicina tradițională a aborigenilor din America de Sud. De aici încolo, e istorie (wipo.org și unesco.org vă oferă această istorie).

După ce acest patrimoniu s-a demonstrat că este important, au apărut primele inițiative referitoare la protejarea acestuia. Ce este important cu acest concept al protejării patrimoniului imaterial? Faptul că nu există o abordare unică și nici măcar un set limitat de măsuri protecționiste. Pentru patrimoniul cultural material protejarea înseamnă apărarea bunurilor culturale de efectele negative ale acțiunii factorilor de mediu antropici sau naturali (incendiu, inundație, conflict armat, tăiere, spargere, atac biologic etc.). E simplu: pun lacăt, senzori de incendiu și stingătoare automate, protecție antiseismică, înființez poliție ca să împiedic furtul și creez liste ca să știu cîte bucăți din ceva ce am într-un loc.

Pentru patrimoniul imaterial lucrurile nu funcționează la fel. Bunăoară, patrimoniul cultural imaterial al românilor există între granițele administrative ale României, dar există în Canada, SUA, Spania, Italia, Serbia, Ungaria sau Ucraina. O să simplific discuția (ca să nu vedeți cît de deștept sînt) și rămîn între granițele administrative ale României.

Ce ar însemna protejarea patrimoniului cultural imaterial? Ar fi cîteva opțiuni:
-bariere comerciale la importul produsele pirat sau contrafăcute (chinezării sau indianisme). Toate tratatele comerciale internaționale și europene permit astfel de măsuri protecționiste;
-aplicarea prevederilor legale existente referitoare la Marca Tradițională;
-abținerea statului în suprareglementarea domeniului (legea meșteșugului este un exemplu)
-sprijinirea prin mecanisme administrative, fiscale și parafiscale a meșteșugarilor și manifestărilor culturale originale (genuine, da?): proceduri simplificate pentru fiscalizare (nu ne putem izola de lumea de astăzi, totuși), spații gratuite pentru magazine și ateliere, asigurarea gratuită de către autoritatea centrală sau locală a pazei și securității în timpul manifestărilor populare (nedei, tîrguri, obiceiuri ale comunității);
-obligarea mass-media audio-vizuale la includerea unor precizări în timpul transmisiunilor cu conținut "folcloric" sau "popular": "eveniment regizat" sau "această transmisiune nu reproduce un original" ori o mențiune similară.

Dacă tot e să codificăm și să legiferăm, măcar să facem lucruri utile și funcționale.

Cînd n-oi fi ocupat să-mi cîștig existența, o să scriu pe îndelete. Am adunat cîteva lucruri în tărtăcuță.

Conservarea patrimoniului fără ființă

Fiindcă e început de an, o fac, din nou pe deșteptul și inteligentul (știți că-mi trece repede, așa că puteți citi în continuare). De această dată, mă frămîntă (ca pe cozonac, pînă asudă grinda cutiei craniene) problema conservării patrimoniului imaterial (intangibil, după o variantă terminologică). În articole viitoare o să mă frămînte protejarea, restaurarea, patrimonializarea, muzeificarea (o noțiune gotică, mumificantă) sau punerea în valoare a acestei specii de patrimoniu cultural.

Conservarea patrimoniului imaterial (n-o să repet varianta intangibil) apreciez că este diferită de conservarea altor valori culturale fiindcă:
a) îi lipsește o formă fizică, este manifestare, gest, atitudine, sunet, mișcare și grimasă
b)există în continuă devenire și transformare, nu există decît în formă activă, altfel se transformă în obiect de muzeu sau înregistrare de arhivă ori de bibliotecă
c)este un sistem de elemente care capătă o formă recogniscibilă și individualizabilă doar ca sistem.

Conservarea patrimoniului cultural (mobil sau imobil) este, mai mult sau mai puțin, păstrarea stării de existență a obiectului în locul în care se află în prezent. Pentru aceste obiecte culturale sînt posibile (și obligatorii) analize fizico-chimice și asigurarea unor condiții de microclimat (chiar și pentru obiectele foarte mari, case sau palate: subzidiri pentru prevenirea igrasiei, acoperișuri, temperatură anume în interior, ba chiar fațade false pentru a limita acțiunea ultravioletelor). Conservarea patrimoniului cultural trebuie să facă astfel încît obiectului cultural să nu-i fie mai rău (folosesc o astfel de exprimare simplă chiar și pentru uzul specialiștilor, care pot uita, ușor, fundamentele meseriei lor, dar și pentru a facilita înțelegerea de către nespecialiști), dar nu urmărește să-i schimbe înfățișarea sau caracteristicile (pentru așa ceva există, de exemplu, restaurarea). Ar fi bine să nu confundăm conservarea cu protejarea, deși cele două se întîlnesc în multe locuri (o să abordez protejarea cu alt prilej).

Prin urmare, pentru bunurile culturale cu expresie fizică, conservarea este mult mai simplă decît pentru bunurile culturale fără o astfel de expresie. O suveică poate fi închisă într-o cutie și ferită de cari, lumină, umiditate și ger. La fel, o biserică de lemn, poate primi o înălțare pe stîlpi, un acoperiș nou (sau un acoperiș peste acoperișul original), tratament antibacterian și ignifug etc. Bunurile sînt conservate acolo unde se află, iar starea lor de existență de astăzi poate fi păstrată cel puțin atîta timp cît păstrăm cutia și celelalte soluții tehnice descrise.

Conservarea bunurilor culturale este făcută de specialiști, aceștia fiind singurii care au acest drept legal (specialiștii putînd fi conservatori, restauratori sau muzeografi, în funcție de sistemul legislativ în care ne plasăm). De altfel, și operațiunile tehnice prealabile conservării (analize de diferite feluri) sînt realizate tot de specialiști și, eventual, în laboratoare specializate, care respectă, la rîndul lor, anumite condiții precis stabilite de lege.

Mutatis mutandis ar înseamna să aplicăm o abordare identică și patrimoniului imaterial, fiindcă acesta este o parte a patrimoniului cultural și, practic, nu există de sine stătător. O astfel de delimitare (sau limitare) a patrimoniului imaterial, care poate fi făcută de nepricepuți, este permisă pînă în momentul cînd poate trece în discursul normativ. Cred că este obligatoriu ca nepricepuții să fie ținuți pe lîngă gard pînă citesc, trăiesc și învață suficient, mai ales dacă ne gîndim că tot ceea ce înseamnă cultură materială se fundamentează și izvorăște în culturala imaterială. De altfel, discuțiile asupra întîietății temporale a unuia dintre cele două categorii de patrimoniu sînt inutile. Din punctul meu de vedere este lipsit de îndoială că patrimoniul material există după cel imaterial și va înceta să existe înainte de acesta.

După această digresiune, revin la abordarea conservării patrimoniului imaterial. Există opinii potrivit cărora specialistului nu îi este permis să intervină în viața patrimoniului imaterial și să indice "cea mai bună" exprimare a acestui patrimoniu. La fel, există opinii potrivit cărora specialistul este obligat să intervină și să "dirijeze" existența patrimoniului imaterial. Acestea sînt cele două extreme care nu au găsit un echilibru în practică. Pe de altă parte, abordarea non-intervenționistă tinde să fie majoritară atunci cînd vorbim de măsurile normative care privesc conservarea patrimoniului imaterial, fapt care face ca legile care guvernează domeniul să fie scrise de nepricepuți, cu consecințe dramatice asupra culturii profunde.

Ce-ar putea însemna, totuși, conservarea patrimoniului imaterial? În primul rînd conservarea patrimoniului imaterial înseamnă că nu există "cea mai bună" manifestare care să merite conservată în detrimentul altora. Patrimoniul imaterial este valoros prin variantele care îl compun și definesc, iar decizia asupra celei mai bune variante nu este cea a specialistului. (pentru o analogie cu genetica și evoluționismul recomand cartea "Gena egoistă". Este o lectură interesantă, iar specialiștii din cultură s-ar putea să găsească utile referirile la meme). În al doilea rînd, o anumită intervenție a specialistul este obligatorie deoarece paradigma evoluției firești a patrimoniului imaterial, prin contacte și transferuri petrecute în intervale istorice, nu se mai aplică în lumea globală,guvernată de comunicații în masă și de o uriașă putere de comunicare a corporațiilor create și care funcționează doar în cultura profitului economic.

Din punctul meu de vedere, aici este principalul pericol al unei abordări neintervenționiste: fenomenele studiate de etnografie și folcloristică sînt fenomene cu evoluție intergenerațională, care se desfășoară în intervale de timp măsurate în multe zeci de ani, secole sau milenii. Poate că singurele intervale istorice asemănătoare cu ceea ce se întîmplă astăzi au fost cuceririle Americilor și agresiunile asupra culturilor aborigene din Pacific (inclusiv Australia). Ceea se se întîmplă astăzi este o agresiune extremă facilitată de mass-media. Neintervenția echivalează cu invitația la distrugerea patrimoniului cultural imaterial.

În egală măsură, intervenția dirijată în favoarea unui număr limitat de valori de patrimoniu imaterial (așa cum s-a întîmplat în perioada comunistă din România) conduce la rezultate cel puțin similare. În acest caz, din considerente ideologice și prin instrumente instituționale (fenomenul Cîntarea României) au fost întărite unele manifestări etno-folclorice pînă în punctul în care patrimoniul cultural imaterial al românilor pare a fi doar cel din zone geografice reduse din Transilvania și Moldova (dacă includem în aceste zone Maramureșul și Bucovina).

Conservarea patrimoniului imaterial ar trebui să însemne măsuri care să permită valorilor culturii profunde să existe și să se manifeste în locurile lor obișnuite. Ar trebui să fie evitată extragerea și promovarea elementelor spectaculare și scoaterea acestora din contextul geografic și temporal în care există în mod obișnuit. Conservare înseamnă măsuri care să permită păstrarea și utilizarea recuzitelor, limbii și momentelor calendaristice. Specialistul ar trebui să îndrume, de exemplu, pentru evitarea importurilor abrupte (de exemplu, materiale și materii prime care nu se găsesc în mod obișnuit acolo unde se realizează un produs meșteșugăresc) ca și pentru legiferarea unor piedici în realizarea unor produse meșteșugărești sau alimentare sau realizarea unor obiceiuri.

Aplicarea metodelor utilizate în conservarea bunurilor cultural materiale (prin imitare, desigur) este improprie patrimoniului cultural imaterial. Teoria "globului de sticlă" în care să izolezi un bun de patrimoniu imaterial, chiar la dimensiunile unei comunități îmi pare a fi absurdă și conduce la fals, deoarece fixează o singură variantă sau un număr limitat de variante ale acestui patrimoniu. O astfel de arhivare in extremis se poate dovedi și contraproductivă, costurile implicate putînd să crească pînă la punctul în care arhivarea se va face doar prin înregistrări audio-video.

Conservarea patrimoniului cultural imaterial poate începe chiar din școală, dar nu prin intermediul unor abordări imbecile cum sînt manualele alternative. Conservare ar însemna, adaptîndu-ne la lumea de astăzi, ore de educație culturală la care să fie invitați păstrători bătrîni, care să vorbească, să practice și să interpreteze patrimoniul cultural. Așa ceva ar trebui inclus în trunchiul comun din curriculum și nu aruncat în "săptămîna altfel" sau într-o fundătură similară. O astfel de măsură ar trebui prelungită cu învoiri și scutiri pentru ca oamenii să poată participa la sărbătorile importante de peste an, nu doar la cele legiferate și limitate. Specialistul ar trebui să se recunoască pe sine ca participant activ la viața lumii și comunității și nu neutru observator al comportamentului unor bacterii sau fenomene celeste. Specialistul etno-folcloric ar trebui să accepte că prezența sa în mediul cultural pe care îl studiază modifică acel mediu așa cum observatorul modifică fenomenele din fizica cuantică.

Muzeul, istoria și societatea

Chiar dacă o parte din viața mea profesională este legată și dependentă de muzee, faptul că nu am un pariu de viață cu un muzeu sau mai multe mă face să privesc mai detașat vestea desființării unui muzeu sau statistica salarizării personalului muzeal. Totuși, fiindcă, uneori, mă aflu în situația de a vorbi despre muzee și soarta acestora, sunt nevoit să caut informații diverse despre acestea.

Două dintre subiectele abordate în contexte ca cel descris sînt: nevoia de muzeu și apariția unui muzeu. Încercînd să port discuții argumentate, am început să caut informații și am găsit cîteva lucruri extrem de interesante, care au darul să contrarieze pe mulți dintre lucrătorii din muzeele de la noi. Pînă cînd o să pun cap la cap informațiile de natură statistică, iată două extreme relative: Nigeria are undeva la 13 muzee (cea mai mare țară din Africa) (conform Wikipedia), în timp ce Statele Unite ale Americii par a avea vreo 35000 de muzee (una dintre bogate țări din lume) (conform unei statistici publicate, printre alții, de Washington Post). Citind și alte informații statistice (și istorice), cred că există argumente pentru a demonstra o afirmație: muzeul este un lux pentru cei bogați și liniștiți.

Spre deosebire de bibliotecă, relativ ușor de constituit, muzeul presupune realizarea unui demers comportamental și cognitiv diferit. Din multe puncte de vedere, colectivitățile reproduc comportamentul indivizilor care le compun. Dacă biblioteca publică de astăzi este urmașa raftului sau camerei cu cărți (suluri de mai demult), la fel muzeul este urmașul colțului cu amintiri/moșteniri ale înaintașilor (micul templu pentru cinstirea memoriei străbunilor și zeilor protectori). Pe de altă parte, dacă adunarea cărților impune, de la bun început, existența cîtorva condiții, adunarea obiectelor moștenite de la înaintași se poate face mult mai simplu. Pentru cărți trebuie bani și știința de a citi. Pentru obiectele din vechime, trebuie doar obiecte și cel puțin respect față de antecesori.

Treptat, după ce colecția de obiecte s-a despărțit de cea de cărți și ambele și-au deschis ușile pentru străini, acești străini au început să se simtă atașați atît de bibliotecă, cît și de muzeu, transformîndu-le în locuri publice, în care poate să intre oricine, într-o manieră liberă. Totuși, nașterea muzeului public nu este posibilă dacă:
-societatea nu este suficient de bogată. Un muzeu înseamnă că trebuie făcute cheltuieli importante pentru păstrarea memoriei colective. O societate care nu reușește să satisfacă nevoi primare, nu-și permite "luxul" unui muzeu. Foarte pe scurt: nu moare nimeni fără un muzeu, dar se poate muri fără hrană sau fără îngrijire medicală. O scurtă paranteză: nu moare nimeni fără școală.
-societatea este în conflict. Atunci cînd societatea se confruntă cu răscoale sau alte forme de război civil sau cu stări de beligeranță la scară largă, ultima grijă a celor care formează societatea respectivă este muzeul. Nu există un motiv care să satisfacă instinctele și nevoile de bază ale unui individ pentru ca acesta să fie dispus să moară pentru apărarea unui muzeu. Dacă va muri, o va face pentru apărarea unui punct strategic de pe cîmpul de luptă și nu pentru muzeu.

Alte condiții,  cum sînt educația sau nivelul de cultură al indivizilor și al societății în ansamblul său sînt, în principal, rezultatul realizării primei condiții. Sărăcia nu permite educația, iar lipsa educației nu permite bogăția individuală sau socială. Sărăcia și lipsa de educație îl fac pe individ indiferent la alte subiecte decît cele legate de nevoile primare. De aici rezultă cîteva corolare importante, dintre care se remarcă cîteva: nu plînge nimeni dacă se închide un muzeu, nu iese nimeni în piața publică pentru a cere salarii mai mari pentru lucrătorii din muzeu (cu excepția acestora), există un interes scăzut pentru orice cheltuială dedicată unui muzeu,

Este posibil ca apariția unui muzeu să fie facilitată prin intermediul unui vector ideologic, dar așa ceva se poate întîmpla doar după ce puterea care își dorește muzeul este instalată confortabil, de obicei prin forța armelor, iar muzeul devine instrument al stabilizării puterii. Folosirea muzeului ca instrument pentru dobândirea puterii este o metodă scumpă și nesigură. Puterea se dobîndește prin forță (militară sau politică) și nu este obligatoriu să fie păstrată folosind instrumente culturale.

Vă invit să demonstrați că muzeul apare fără să fie respectată prima condiție - cea a bogăției. Vă mai invit să mai demonstrați că celelalte afirmații ale mele sînt false.

Realitate colapsată

Fiecare moment electoral ne permite să observăm cum funcționează colapsul undei la nivel cuantic. Momentul electoral este un moment în care realitatea existentă capătă o altă înfățișare, prin efectul concentrării atenției unui număr relevant de indivizi într-o singură direcție a viitorului.

În campania electorală sînt arătate mai multe posibile realități viitoare. Pentru simplificare, o să folosesc doar două: stînga sau dreapta, conform divizării politice uzuale. Fiecare viitor promis de cele două forțe politice în confruntare este un viitor potențial, încă nerealizat, cu o certitudine improbabilă. Fiecare viitor poate avea doar două valori de probabilitate: 0 (nerealizat) sau 100 (realizat în totalitate). [În context, forțele politice aflate între cele două direcții opuse vor avea promisiuni realizate în proporții variabile între cele două extreme.]

Campania electorală este perioada în care dorințele și proiecțiile individuale, exprimate sau nu, în perioada anterioară, devin din ce în ce mai coerente și, foarte important, convergente. În intervalul de 30 de zile, forțele politice aflate în competiție folosesc diferite metode de persuadare (sau manipulare) pentru ca intențiile de viitor ale cetățenilor să conveargă către platformele electorale prezentate și, în cele din urmă, către acțiunea electorală, votul.

Ceea ce este interesant cu realitatea creată prin mecanismul electoral este că această realitate este colapsul probilităților convergente, cu aceeași înfățișare, reprezentate în mințile celor care acționează. Viitorul pe care îl dorește fiecare dintre cetățeni va exista numai dacă fiecare dintre cetățeni va acționa. Viitorul celui care nu acționează, prin vot pozitiv (adică o singură ștampilă pe un buletin de vot), nu va exista. Acel viitor moare în momentul în care se finalizează numărarea voturilor pozitive. Voturile negative NU contează în procesul electoral. Indiferent cît sînt de multe, ele NU contează, atîta timp cît regula de definire a realizării probabilității impune ca doar voturile pozitive să conteze. Atunci cînd în elector nu votează sau pune mai multe ștampile pe un buletin de vot, acel elector va întări realizarea probabilității definitede voturile pozitive, indiferent cît sînt de puține cele din urmă. Dacă regula spune că viitorul este decis de 2 voturi pozitive din 100 de voturi posibile, atunci colapsul probabilistic va fi al celor două voturi. De ce așa? Fiindcă atunci cînd s-a hotărît că doar două voturi contează, cei care au hotărît asta au fost cei mai mulți care au avut un vot pozitiv.

Subliniez, din nou, realitatea este ceea ce au decis cei care au acționat. Indiferent cît de intens și-ar dori o altă realitate cei care nu au o acțiune pozitivă, dorințele acestora nu vor forma realitatea. În alți termeni, 2 milioane de oameni care se roagă intens, sincer și profund nu pot genera o realitate mai puternică decît cea creată de 10 oameni care acționează.

Ce se întîmplă după ce realizarea realității? Pentru cei care rămîn pe aceeași undă ca înainte de alegeri nu se întîmplă nimic. Pentru ei, realitatea este continuă, totul este așa cum trebuia să fie. Pentru ceilalți, lucrurile sînt mai complicate, fiindcă vor trăi într-o altă realitate. Lumea de după alegeri nu este lumea lor, este o lume paralelă, anormală sau nenormală (frecvent, îi vei auzi spunînd "într-o lume normală s-ar fi întîmplat așa și pe dincolo...").

Cum este lumea în care trăim? Exact așa cum trebuie să fie. Exact așa cum o fac cei care acționează. Atunci cei care trăiesc în altă lume decît cea dorită (să spunem, cei de stînga) afirmă că alegerile au fost viciate de cei din dreapta, ar trebui să afirme, mai corect, că alegerile au fost viciate CU SUCCES de către cei din dreapta sau, și mai bine, CU MAI MULT SUCCES. Ultimii 2 ani și un pic (începînd din 2014) ne demonstrează că doar cei care acționează pozitiv contează.

Notă tehnică.
Colapsul funcției de undă este un instrument de explicare a fenomenelor de la nivel cuantic, conform interpretării Copenhaga. Pe scurt, atunci cînd vrei să măsori caracteristicile de undă ale unei entități de dimensiune cuantică, aceasta va "colapsa" ca undă, iar dacă  vrei să-i măsori caracteristicile de particulă, aceasta va "colapsa" ca particulă. Această interpretare este o consecință a incertitudii cuantice, conform căreia o entitate de nivel cuantic (de exemplu, electron sau o altă particulă sub această dimensiune) există atît ca particulă, cît și ca undă, dar faptul observării o "obligă" să se manifeste fie ca una, fi ca alta. Tot la nivel cuantic, nu poți măsura decît fie viteza, fie poziția unei entități cuantice.
O extensie în fizica prezentului (cu unele consecințe inclusiv în filozofia contemporană) este aceea că fenomenele cuantice de la nivelul creierului au capacitatea de a "colapsa" realitatea, adică, dacă, prin ipoteză, ar exista o singură ființă conștientă în Univers, aceasta poate "face" realitatea după propria sa dorință. De ce nu funcționează, în realitatea curentă fenomenul cuantic al colapsării funcției de undă? Fiindcă dorinețele noastre sînt anulate de dorințele celorlalți, așa cum valuri făcute de o piatră sînt anulate de valurile făcute de altă piatră sau de valurile care vin din mal.