În acest context, valorificarea sună prost fiindcă prezumă doar o valoare monetară asociată unui bun cultural. Sigur, pentru multe considerente practice, o astfel de abordare limită este utilă, deoarece simplifică totul, reducînd bunurile culturale la etalon monetar. Totuși, din considerente la fel de practice, devine foarte dificil să transferi valoarea (nu, e greșit cuvîntul), să transferi semnificația simbolică, sentimentală sau estetică în etalon monetar. E ca și cum, faustian, ți-ai vinde sufletul în schimbul unui număr oarecare de unități monetare. Poate că de aici ar trebui să începem discuția despre relația dintre inefabil și lume.
Moștenirea culturală reprezentată de credințe, obiceiuri, meșteșuguri, practici, peisaje sau limbă este inefabilă fiindcă nu poate fi constrînsă într-un tipar sau într-o unitate de măsură externă individului, într-o manieră reducționistă. Această moștenire culturală identifică și definește grupuri mari de oameni și istoria lor vie, în permanentă pre-facere și devenire, nu este a cuiva anume, nefiind creată și păstrată de cineva anume. Dar aici stă și pericolul care o pîndește, fiindcă fiind a tuturor și a nimănui anume, ni se pare normal să o ignorăm. La fel de normal cum ignorăm firescul respirației, pînă cînd nu mai putem respira și murim. Hipsterii și citiții nihilști care neagă totul vor spune, cum îmi spun de multe ori, că sînt un retrograd, care se împotrivește modernizării și care cred în bazaconii. Din păcate pentru ei, atunci cînd, tributari unui mod de viață individualist, mecanicist, în care primează propria persoană, iar lumea este doar o mulțime de individualități, renunță la inefabil și îl alungă, încep să plătească prețul: psihoterapie, clubbing, sala de sport și tot felul de încercări dramatice pentru a se găsi pe sine între ceilalți. Negîndu-și apartenența la inefabil, ei cumpără, într-o încercare disperată de regăsire, ii, covoare țesute manual, revelioane în locuri cu tradiție, străchini sau icoane, bilete de intrare la muzee etnografice. Incapabili să înțeleagă semnificații, ei plătesc bani, și lipsesc, de fapt, de orice valoare, toate bunurile alea pe care le cumpără.
Valorizare înseamnă înțelegerea semnificației moștenirii culturale, recunoașterea și afirmarea acestei semnificației. Cum facem, în mod obișnuit, valorificînd patrimoniul? Păi, punem de-o dîrla-dîrla, într-o manie a festivalului, ducînd nedeia sau tîrgul într-o zonă a execrabilului, pauperului și ridicolului. Sau adunăm meșteri și telali de ciurucuri în niște cotețe sau la tarabe și iar zicem că valorificăm patrimoniul (astea sînt ororile alea la care se înghesuie și se umezesc în extaz mistic bovine furajate științific, de la sectorul tineret: am cumpărat chestia asta... e așaa drăguțăăă!; sau mumii umblătoare, venite și rămase la oraș și care nu mai fac colivă la pomeni, dar se izmenesc cu glas înțelept: uite, dragă, e ca cînd eram copii!).
Ce nu facem sau facem greșit? Păi, cîteva exemple:
-nu punem meșterii de prin sate să lucreze la restaurarea monumentelor istorice (în schimb, aducem ingineri și muncitori-pălmași care nu știu care nisip e gras și care e cuarțos)
-dăm autorizație de construcție sau proiectăm tot felul de orori, ca formă și cromatică, în sate și prin orașe (da, dragilor, inefabilul există și în orașe, nu doar la sat)
-facem legi cretine, care ignoră, cu desăvîrșire, teoria fiabilității sistemelor (de exemplu, avem certitudinea faptului că o construcție din lemn, lemn+piatră, piatră+cărămidă etc. a rezistat un secol, două sau 10, numai că noi, citiți fiind, obligăm la construirea cu materiale despre care garantăm o viață de 50, la noroc, 100 de ani)
-spunem că materiale regenerabile și care se întorc ușor în mediu sînt exotice și proaste și obligăm oamenii să folosească materiale plastice (cînepa nu e bună fiindcă e precursor de stupefiant, lîna o aruncăm și o mănîncă viermii, inul ne pute, lemnul îl tocăm și nu-l replantăm etc.)
-sughițăm de plîns de mila animalelor sacrificate cu cruzime în moduri vechi, dar ne îndesăm cu reziduuri ale acelorași animale sacrificate științific și uman prin electrocutare sau lovire în cap (asta e asomarea, idioatelor și idioților, care plîngeți de mila cățeilor, la un ospăț cu mușchi țigănesc)
-ni se pare mult să plătim 5 lei pe o lingură de lemn cu coadă sculptată, dar dăm 10 pe una de plastic, făcută de dizainăr și o oruncăm peste cîteva luni, topită sau înnegrită.
Ce-ar trebui să facem? Cîteva exemple: (băgați de seamă că nu-s nici retrograd și nici un nostalgic habotnic. scriu folosind un MacBook și o să distribui textul prin Facebook, iar dacă va fi să plec din București, undeva la munte, vreau în casă baie cu apă caldă și rețea Wifi)
-să respectăm pe cel care trăiește la țară sau n-are multă școală. Lipsa de școală nu-l face mai puțin sofisticat sau mai prost (e mai prost ăla cu școală, care nu-și înțelege locul și rostul în lume);
-să respectăm și să plătim munca manuală a meșteșugarului, în loc să-i dăm doi firfirei pentru ceva făcut în ore de muncă;
-să înțelegem că gunoaiele din plastic sînt duse la țară de orășeni, nu de țărani. Ar trebui să învățăm noi și, apoi, pe ei, că gunoiul contemporan nu se aruncă cum se arunca gunoiul biodegradabil al gospodăriei țărănești.
-să facem legi și strategii pentru întreaga moștenire culturală, nu pentru bucățele din aceasta;
-să înțelegem că, la noi în țară, istoria e vie, fi-i-ar mama ei a dracu' de istorie! E vie, în mințile și sufletele oamenilor! Încă mai e vie.
-să ne ducem acolo unde se întîmplă lucrurile, nu să le aducem la TV sau pe scenă, scălîmbăieli lipsite de sens și semnificație;
-să acordăm drepturi de proprietate intelectuală colectivităților și, abia apoi, dacă e cazul, indivizilor. Asta înseamnă să nu furăm creațiile moștenirii culturale și le ni le facem proprietate individuală prin marcă sau brevet de invenție.
-să evităm clasarea bunului din moștenirea culturală dacă nu ne permitem să-l păstrăm conform cerințelor clasării. Dacă avem bani, să cumpărăm o casă veche, cu pămînt cu tot și cu acareturi și să o facem bună pentru ziua de astăzi, dar fără termopan, polistiren ori gipscarton.
-să cultivăm folosind gunoiul de grajd, dar fără să obligăm la aviz de mediu, așa cum niște cretini au făcut niște legi (să cultivi cu azot n-ai nevoie de aviz de la mediu)
-dacă vrem să muzeificăm (modalitate a valorizării), atunci să o facem altfel decît ca niște năvălitori lipsiți de discernămînt, prin strămutarea lucrurilor. Ar trebui să ajutăm oamenii să trăiască în moștenirea lor culturală, fiindcă e și a noastră;
-să ne creștem copiii învățîndu-i și cu greul, nu doar cu binele. Să-i învățăm să facă lucrurile folosind și mîinile și mintea. Să-i punem cu mîna să facă, în lumea reală, nu doar prin virtualizare și hologramă sau joc pe calculator. Asta ar însemna să-i lăsăm să se mai și înțepe cu o așchie de lemn, să se mozolească cu pămînt sau să-și tocească amprentele la tors ori la cusut cu acul.
-să scriem și să vorbim și în grai, nu doar în limba academică, ori într-o maimuțăreală a comunicării.
Valorizare înseamnă să ne respectăm moștenirea culturală, așa cum e și acolo unde e. Valorizare înseamnă să ne respectăm limba, pe noi înșine și pe cei de lîngă noi. Valorizare înseamnă să respectăm și să îngrijim peisajul și mediul natural. Valorizare înseamnă să fim înțelepți, nu doar școliți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu