Pămîntul care ne face

Studii ceva mai vechi, dar și unele foarte recente, încearcă să demonstreze existența unei corelații între geografia/ topografia unui spațiu și comportamentele social-politice ale oamenilor care trăiesc acolo. În corelație cu alți factori (cum sînt bogăția și densitatea populației), există indicii potrivită cărora un teren cu denivelări semnificative este mai probabil să fie asociat cu populații care preferă conducere bazată pe autoritate centralizată și chiar militarism. În alte cuvinte, cei care trăiesc într-o geografie muntoasă tind, în mod natural, să prefere centralismul și autoritatea. (pînă ajung să scriu un articol publicabil, îți las plăcerea să descoperi scrierile la care fac trimitere)

Dintr-o altă perspectivă, terenul, atît suprafața, cît și subsolul, are influențe directe asupra fiziologiei și psihologiei indivizilor (și, prin extensie, asupra colectivităților). De exemplu, terenurile în care solul și apele au un deficit de iod vor fi locuite de gușați. Terenurile montane sînt locuite de oameni cu înălțime medie mai mică decît a celor care locuiesc terenuri plate. Terenurile în care băltește apa vor fi locuite de oameni care suferă boli purtate sau generate de patogeni mai numeroși decît în terenuri "curate". Exemplele pot continua, dar, din nou, te invit să cauți referințe (de data, nu mai este vorba de corelații, ci de relații de cauzalitate).

Nu în cele din urmă, terenul a fost un factor critic în devenirea ființei umane, de la primate-hominini, la noi. Doar foarte recent am ajuns să ignorăm spațiul înconjurător. Altfel,  devenirea noastră a fost dependentă de teren și s-a realizat în armonie cu acesta. Ce a însemnat asta? Că am construit cu ceea ce terenul proxim ne-a oferit. Că ne-am hrănit cu ceea ce același teren a putut oferi. Că ne-am îmbrăcat cu resursele pe care terenul le-a avut disponibile.

Multe dintre aceste lecții ale devenirii noastre (mai) sînt, încă, disponibile și pot fi (re)învățate pentru ca viața noastră să mai fie posibilă. Pînă la urmă, deși una dintre formele capitalismului (dar și ale socialismului) ne spune că este posibilă creșterea permanentă (de bogăție, în principal), legile fundamentale ale naturii contrazic un astfel de deziderat. Pămîntul este, în toate sensurile obișnuite, un sistem închis. (sigur, la nivel cosmic, nu-i așa, dar nivelul ăsta nu-i obișnuit). Fiind un sistem închis este, prin definiție, limitat. Tot ceea ce se întîmplă în acest sistem este limitat. Nu poate oferi creștere nelimitată a nimic. Nici măcar a energiei.

Dacă ne vom acorda timpul necesar să învățăm lecțiile pe care ni le oferă terenul, sub denumirea savantă de "peisaj cultural", s-ar putea să avem o șansă. Nu pentru o viață nelimitată a speciei, ci pentru una cît mai lungă. La o adică, sîntem o specie extrem de tînără în comparație cu orice altă specie de animale de pe planetă (nu intră în concursul tinereții speciile derivate de noi din speciile naturale).

Cum s-ar putea învăța lecțiile astea? Prin punerea împreună a geologilor, biologilor, climatologilor, istoricilor, etnografilor.... Sună cam complicat... 

 

Duios, eternitatea trecea

 Unii zic că, în urmă cu vreo 11-12.000 de ani, ar fi început Holocenul. Alții spun că, Holocen sau nu, prin anii 1950 ar fi început Antropocenul. Ambele sînt,  evident, niște convenții relative, dar, în esență conduc la aceeași idee: există un anumit moment în istoria Pămîntului de la care începînd Omul a transformat planeta în grădina sa. Că socotim de la Holocen, că socotim de la Antropocen (care, încă, nu și-a găsit un loc ferm în cronologie), lucrurile-s clare: în acest moment, nu mai există centimetru pătrat pe suprafața planetei care să nu fi fost atins de consecințele acțiunilor omenești. Or mai fi, pe undeva, vizuini prin adîncuri de sol sau hăuri prin adîncuri de apă neatinse, dar, la suprafață, tot ceea ce puteam vedea, oriunde ne-am duce, nu este altceva decît peisaj cultural, adică rezultatul interacțiunii dintre om și natură.

În mod firesc, ne-am obișnuit să privim ce e în jurul nostru ca pe ceva pe care să-l folosim după bunul nostru plac, bazîndu-ne pe puterile (aproape) demiurgice pe care ni le conferă extensiile tehnologice. Din întîmplare (sau nu), timpul și natura de demonstrează, de multe ori, că trăim cu iluzia materialului. Ni se pare că ceea ce construim poate rezista la orice încercare a mediului, așa că ne apucăm să construim orice și oriunde. La o adică, e normal să fie așa. Pînă la urmă, tot ce-i în jurul nostru e resursă, nu? Iar asta trebuie folosită sau consumată, într-un fel oarecare.

Totuși, am putea privi și înțelege diferit această resursă. De exemplu, ca pe o resursă de învățare. Am putea învăța din peisajul cultural cum să fim mai armonizați și mai integrați cu și în peisaj. O astfel de abordare ne-ar arăta că, uneori, modificările pe care le aducem naturii sînt atît de dramatice încît nici măcar noi, oamenii, nu mai putem trăi acolo: Insula Paștelui, vestigiile unor exploatări miniere romane, deșerturile rămase după desecări istorice și cîte și mai cîte (asta ca să nu pomenesc antropizările capabile să modifice viteza de rotație și înclinația planetei - caută să afli efectele barajelor gigantice, cum sînt cele făcute de chinezi).  

Rămînînd la nivelul "obișnuit" al peisajului cultural, asociat, îndeobște, cu elementele de cultură materială tradițională (o înțelegere, evident, limitată și limitativă) acesta conține foarte multe surse de inspirație pentru probleme extrem de actuale. Cîteva astfel de "inspirații":

-utilizarea, reutilizarea, postutilizarea materialelor de construcții sau ale diferitelor obiecte din inventarele gospodărești;

-adaptarea și integrarea construcțiilor la și în topografia și geologia locurilor (iluzia materialelor de care spuneam ne-a făcut să uităm această cunoaștere);

-modificarea teritoriului astfel încît regenerarea solurilor și a ecosistemelor să fie posibilă după utilizările agricole;

-utilizarea diversității biologice (genetice) a plantelor utile oamenilor pentru a face față condițiilor locale de mediu și modificărilor climatice. 

Privind întunecarea zărilor

 Patrimoniu. Cultură. Patrimoniu cultural. 

Bazaconii!!! Mă doare-n vîrful moțului de la basma de oricare dintre cele înșirate. Fie și fiindcă-s însoțite de jdemii de definiții, înțelesuri și ne-nțelegeri. La o adică, o piatră-i o piatră pînă zice cineva că-i patrimoniu cultural. Scîrț! Iar după aia, trebuie să porți mînuși ca s-o atingi sau o poți privi numai printr-o foaie de sticlă incasabilă. Asta e valabilă și pentru trențele pe care le purtăm, pentru mîzgăleli pe pînză ori hîrtie și cam pentru orice ni se poate zbate prin imaginație.

Dacă, în schimb, mă gîndesc la cele de mai sus ca la resurse, lucrurile se schimbă. Resursele-s ceva ce înțeleg ușor, fiindcă le pot folosi la oarece, cel mai simplu, ca să fac bani, într-un fel sau altul, cu și din ele. Totuși, poate să devină complicat, fiindcă (și) aceste resurse sînt neregenerabile. Cum ar veni, ai făcut dintr-o strachină cioburi, cu cioburi rămîi. Strachină nu mai faci din ele. (Ilia Prigogine a demonstrat asta, în cazul în care aveai nevoie de vreo demonstrație fizico-matematică.) 

 Conceptul de "resurse" este ceva ușor de explicat și ultimului imbecil cu cortex-prefontal funcțional. Spune-i că resursa X, folosită în modul Y, îi poate aduce beneficiile (cîștigurile) Z și va pricepe. Altfel, mă iertați, dar e cale lungă și grea să faci oamenii să priceapă ce e și cu ce se mănîncă patrimoniul cultural. Mă rog, nici cei care lucrează cu acest patrimoniu nu pricep cu ce au de-a face. (Cel puțin în România.) Dac-ar pricepe, n-ar mai behăi de-a surda că n-au, că nu li se dă, că cîr, că mîr. Avutul și datul e pe pricepute, nu pe behăite.

Partea culturii care-i vie (adică nemoartă), cum ar veni, cîntatul, recitatul, dansatul, pictatul, scrisul și altele asemenea, e chiar mai evidentă în ce privește priceputul. Atît de evidentă că, dacă ai multă școală, nu mai pricepi și iar behăi că n-ai sau că nu ți se dă.

 

NB Cultura este un deșeu, un reziduu al creativității utilitare.