Unii zic că, în urmă cu vreo 11-12.000 de ani, ar fi început Holocenul. Alții spun că, Holocen sau nu, prin anii 1950 ar fi început Antropocenul. Ambele sînt, evident, niște convenții relative, dar, în esență conduc la aceeași idee: există un anumit moment în istoria Pămîntului de la care începînd Omul a transformat planeta în grădina sa. Că socotim de la Holocen, că socotim de la Antropocen (care, încă, nu și-a găsit un loc ferm în cronologie), lucrurile-s clare: în acest moment, nu mai există centimetru pătrat pe suprafața planetei care să nu fi fost atins de consecințele acțiunilor omenești. Or mai fi, pe undeva, vizuini prin adîncuri de sol sau hăuri prin adîncuri de apă neatinse, dar, la suprafață, tot ceea ce puteam vedea, oriunde ne-am duce, nu este altceva decît peisaj cultural, adică rezultatul interacțiunii dintre om și natură.
În mod firesc, ne-am obișnuit să privim ce e în jurul nostru ca pe ceva pe care să-l folosim după bunul nostru plac, bazîndu-ne pe puterile (aproape) demiurgice pe care ni le conferă extensiile tehnologice. Din întîmplare (sau nu), timpul și natura de demonstrează, de multe ori, că trăim cu iluzia materialului. Ni se pare că ceea ce construim poate rezista la orice încercare a mediului, așa că ne apucăm să construim orice și oriunde. La o adică, e normal să fie așa. Pînă la urmă, tot ce-i în jurul nostru e resursă, nu? Iar asta trebuie folosită sau consumată, într-un fel oarecare.
Totuși, am putea privi și înțelege diferit această resursă. De exemplu, ca pe o resursă de învățare. Am putea învăța din peisajul cultural cum să fim mai armonizați și mai integrați cu și în peisaj. O astfel de abordare ne-ar arăta că, uneori, modificările pe care le aducem naturii sînt atît de dramatice încît nici măcar noi, oamenii, nu mai putem trăi acolo: Insula Paștelui, vestigiile unor exploatări miniere romane, deșerturile rămase după desecări istorice și cîte și mai cîte (asta ca să nu pomenesc antropizările capabile să modifice viteza de rotație și înclinația planetei - caută să afli efectele barajelor gigantice, cum sînt cele făcute de chinezi).
Rămînînd la nivelul "obișnuit" al peisajului cultural, asociat, îndeobște, cu elementele de cultură materială tradițională (o înțelegere, evident, limitată și limitativă) acesta conține foarte multe surse de inspirație pentru probleme extrem de actuale. Cîteva astfel de "inspirații":
-utilizarea, reutilizarea, postutilizarea materialelor de construcții sau ale diferitelor obiecte din inventarele gospodărești;
-adaptarea și integrarea construcțiilor la și în topografia și geologia locurilor (iluzia materialelor de care spuneam ne-a făcut să uităm această cunoaștere);
-modificarea teritoriului astfel încît regenerarea solurilor și a ecosistemelor să fie posibilă după utilizările agricole;
-utilizarea diversității biologice (genetice) a plantelor utile oamenilor pentru a face față condițiilor locale de mediu și modificărilor climatice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu