Respectul față de mîncare

Cum cugetele erau foarte săritoare și săreau ca mingea din colțul mesei, mai mult ricoșee, Iftode fu pus, din nou în fața cugetului împlinit. Era dolofan, bucălat, cu o atitudine generală de cumsecădenie un pic superioară și cu manifestări placide, dacă n-ar fi fost blajine. Se confruntase cu multe cugete, dar unul ca ăsta nu mai avusese. Era atît de dolofan, încît nu-și dădea seama cum de avea loc în capul lui, că nu avea capul mare, iar mintea, nici pe ea nu o știa extraordinar de încăpătoare.

Fiind mai măricel decît altele, lui Iftode i s-ar fi părut normal să-l fi observat înainte de a se instala în fruntea cozii cugetelor care așteptau la rînd. .... și ce mai rîîînd! băgă el de seamă... se adunaseră la cugete în mintea lui de nu mai aveau loc pe un rînd simplu, așa că se puseseră pe un rînd complicat, răsucit ca o buclă a lui Moebius și, în același timp, împachetat ca un drum de munte, numai coturi și curbe. Dar, cum - necum, dolofănelul ajunsese în față și acum, dacă tot ocupase partea anterioară a minții lui, stătea acolo, ca un fel de protest apăsător, calm și extrem de hotărît.

Și cînd muncea din greu în secție, scoțînd din mîinile lui, dulapuri, unelte și diferite materii prime scule și matrițe și cînd se odihnea, de obicei duminica și în zilele de sărbători legale, Iftode trebuia să mănînce. Această trebuință a mîncatului i se părea că este ca o privire de șarpe îndreptată spre o broască: fermă și inconturnabilă. Orice încercare de împotrivire era sortită eșecului. Așa cum broasca rămîne înțepenită, așteptînd cu un fel de extaz mistic să fie înghițită întreagă și digerată în mațul lung al șarpelui, așa și trebuința de mîncare îl privea în ochi pe Iftode, îi învingea cerbicia și-l conducea către mîncare. Pe care o mînca.

Aici era ceva, oarecum, în neregulă, fiindcă el văzute broaște mîncate de șerpi, dar nu văzute care să stea mămui, privind în ochii șarpelui și așteptînd înghițirea. El văzute broaște mîncate și broaște care săreau din fața șarpelui, dîndu-i cu tifla și noroi în ochi. Dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi spus că, după părerea lui, broaștele mîncate erau fie neatente, fie mai fraiere decît ălelalte, care săreau la o distanță sigură. Dar fiindcă nimeni nu-l întreba așa ceva, nu spunea nici că atunci cînd mînca el, dominat de trebuința mîncatului, se purta exact ca broaștele care nu săreau din fața șarpelui.

În sculăria-matrițeria în care lucra, programul de lucru era făcut după orele la care se mînca, acasă programul era făcut tot după orele la care se mînca. Munca cîmpului era făcută tot după programul orelor la care se mînca. După părerea lui, ca și înainte de părerea lui, asta însemna că ceea ce contează cu adevărat în viața omului este mîncatul și cu cît omul respecta mîncatul mai mult, cu atît omul devenea mai dolofan, cum era cugetul care se cugeta chiar acum în mintea lui Iftode.

Respectul față de mîncare mișcă mîna stîngă a lui Iftode, care se băgă în buzunarul pufoaicei și începusă să bodicăie pe acolo, cautînd și, în cel din urmă găsind, niște fragmente de covrigi, cîteva jumătăți de alune, niște semințe de floarea soarului întregi și două dropsuri mici, cu aromă de fructe, învelie în celofan răsucit la capete. Mînca găsise toate acestea, iar acum le zornăia în căușul palmei, așteptînd să vadă cum se va raporta în continuare la respectul față de mîncare.