Călușul s-a spart

Cînd i-a bătut Măria în poartă, aranja niște știuleți, rămași de anul trecut, în pătul. Și-a scuturat mîinile pe poalele cămășii ș-a ieșit. Costele, poimîine noapte trebuie s-o faceți. Ailalți au zîs că nu să bagă, că e prea greu pentru ei. Păi, bine, Mărie, tocmai acu' vii?! Tu nu vezi că abia mai mișc?! Mă dor șalele, genunchii nu mă mai țîn.... Știu, Costele, știu, dar dacă nu veniți voi, nu știu ce ne facem... S-au văzut semnele, Costele! Și Pîrvoanea a bătrînă mi-a spus că nu să mai leagă laptele și că vine mai rău. Hai, Costele, fă ceva! Bine, Mărie, bine! Mă duc să-i adun și pe ailalți.

Pe Afrim l-a găsit cu ventuze, întins pe burtă în tindă. Muierea îl trăgea de răceală. L-a sculat și l-a pus să se îmbrace. Iancu jumulea o gîscă, Marin dădea la porci... Care, cum, i-a găsit, s-au îmbrăcat și-au plecat. Cînd s-au adunat, în capul satului, începuseră să se simtă niște pale reci prin aerul stătut. Pîrvoanea îi aștepta, i-a descîntat și a rămas uitîndu-se după ei, cum intră și se pierd în luncă. Au găsit un pom frumos, drept, subțire și înalt, i s-au închinat și l-au tăiat. Pe sus, prin coama pădurii, începuseră frunzele să se zvîrcolească, zbătîndu-se ca lovite cu boatele de copii nebuni. Au spus ce aveau de spus, au tăcut, cu gurile pline de amar, verde și iuțeală usturată, după taina cea puternică și, cînd au încrucișat bețele, au văzut luminile fulgerelor. Mitrică s-a uitat în sus și s-a uitat la ei: Mă, băieți! Unu' dintre noi o să plătească, așa să știți. Să vă hodiniți, să nu beți și să nu mîncați. Să stați liniștiți, că o să avem nevoie de toată puterea noastră.

Cînd, iar, s-au adunat, peste trupurile odihniților, așezaseră muierile lumînări, care ardeau drept, cu flacără cuminte. A ieșit ultima femeie și s-a așezat lîngă ailalte, dincolo de gard. Ei au intrat, s-au pus în cerc și au început încet. Luna, mare, se făcuse și mai mare, mai avea un pic și cădea peste ei și peste sat.  În lumina ei, bețele, mișcate prin aer, începuseră să lucească fierbinte. Dincolo de gard, femeile priveau, tăcute, cu ochii largi, la vîrtejele care să împuterniceau pe lîngă ei. Cînd Costel a făcut un semn, bătaia din picioare a început să bubuie, să bată în pămînt ca-ntr-o tobă. Tălpile străluceau galben, iar lumina se unea cu a bețelor. Din grămada de pămînt din mijlocul lor a sărit, cu negură și răceală, o pală care a dat să se înfigă în Marin. Costel a hăulit puternic și au lovit cu bețele în pămînt. Scînteile s-au ridicat și s-au așezat peste ei,  țest galben încins, aproape alb. Pe lîngă scîntei, pe-afară, vîntul bătea turbat, cu urlet, șuier și vaier. Cîte-o pală, alb-albăstruie, dădea să-i lovească și se întorcea, lovită de lumină, cu vîjuit rău și subțire.

Au sărit și s-au învîrtit. Steagul stătea drept, de parcă Afrim ar fi purtat cu el, cît juca și sărea, un pămînt al pămîntului. Femeile de dincolo de gard își acoperiseră ochii cu broboadele, orbite de sclipirile iscate cînd albastrul din cercul de furtună se izbea de focul cald și viu făcut de tălpile și bețele bărbaților. Cînd, din mijlocul bărbaților, a ieșit un vuiet mare și întunecat, femeile au căzut în genunchi, cu capetele sprijinite în pămînt. Bărbații hăuleau și chiuiau, întineriți, drepți și viguroși. În ochi le lucea nebunia vieții, rîdeau cu gurile pline și se învîrteau, înroșiți în flăcări care se urcau spre ceruri și lună. Negura din mijlocul lor a început să se facă transparentă, să dispară, cu urletul oftînd încet. Pînă la urmă, ostenită, negura s-a stins și luna s-a ridicat la locul ei. Iancu a dus o mînă la piept, a mai hăulit o dată și s-a lăsat în genunchi. Din spatele lui, o lumină rece se întindea în sus, chicotind, despletită.

De atunci, morții au dormit, liniștiți, în mormintele lor, iar femeile au povestit copiilor și nepoților de puterea grozavă a călușarilor. Călușul s-a spart.