Ursitoarele s-au înclinat

Grea a fost venirea, grea rău... Osteneală mare și sudoare, dureri și poticneli pe drum. Pîrvoanea, a bătrînă, păzise venirea, bătînd, mărunt din buze, nedormită, în genunchi, privind negurile adînci ale drumului dincolo și dincoace. Nemîncată și nebăută stătuse, două nopți și o zi, menind de bine și noroc pe cît mai rămăsese de venit. Cînd un pic mai rămăsese, a strigat, cu strigăt încet, bărbatul, să vină. I-a poruncit să vegheze și să nu lase zburătoarele negurii să se așeze pe casă.

Cînd a văzut că cețurile, curgînd fire mici, îi fac cărare, a ridicat capul, ciulind urechile. De jur împrejur, pe lîngă giurgiuvele, pe după prag, strecurîndu-se prin pereți și prin tavan, se zbăteau fuioare fără gură, murmurînd pe glasuri mari. Descîntînd, a ridicat mîinile și a aruncat grîu, pelin și usturoi, spărgînd în cioburi albastre, reci și lungi, fuioarele negurilor dintre lumi. Pe genunchi mergînd, în gînd, cuvinte grozave rostind, a așezat pe masa mică, rotundă și necuprinsă cele de trebuință.

Cu mîinile a netezit pe deasupra căii, cu lumină caldă, albă. Lucirea Pîrvoanei s-a întins, pătură peste ea, femeie și cel ce venea. Cînd e al ajuns în prag, Pîrvoanea, sclipind cît sorii lumilor, s-a ridicat. De jur împrejur urlau, mușcînd din aer, cu bale fioroase, neguri reci și fără trup. Pîrvoanea era dreaptă, înaltă și mare, părul lucea, negru și lung, peste sprîncene îi cădea sudoare și lucirea ei sărea, scîntei, împingînd gurile care mugeau, să-l muște și să se-ntrupe.

L-a primit în brațe și l-a ridicat, în strălucire, cu țipătul viguros, ieșindu-i din gură odată cu suflarea din această lume. L-a ogoit și l-a pus la pieptul de curcubee, să se hodine, privit de ochii umezi și gura caldă, așezată peste fruntea-i încruntată. Negurile au flutrat și s-au îndepărtat mîrîind făgăduială de înturnare și luptă mare. Pîrvoanea, cocoșată, tremurînd de vreme și osteneală, a curățat pragul și s-a-ntins pe culcușul pregătit pentru ea.

Cînd timpul sorocit s-a împlinit, l-a luat, dormind, l-a așezat în cămașa albă a bărbatului și l-a lăsat să doarmă. Ei i-a dat ceai, să doarmă liniștit, să se deșchidă către lumile toate, să poată primi și citi ce lumile i-or spune. Cînd miazănoaptea s-a așezat dreaptă în crugul cerului, Pîrvoanea a adormit. A adormit și femeia. A adormit și el, cu pumnii strînși și fruntea lină. Pîrvoanea a tras, în somn, un colț de curcubeu, rotunjit peste femeie și peste el și a acoperit mai bine patul. La fereastră, în lumina nopții, trei lumini, stele licărind, s-au așezat, clipind pe rînd. În partea asta, negurile iară au venit. Cătau să se înfrupte, să se sulemenească și împodobească cu lucrurile de pe masă. Femeia dormind, ascultînd spusele lumilor, vorbele stelelor, s-a ridicat, a privit cu ochii mari negurile slute și le-a pleznit: Copilul meu e ursit și e menit. În lume a venit. Cu trup întreg, cu suflet mare. Lumii și luminii să facă închinare. Înalt și viguros, cu dreptate de om voios.

Pîrvoanea dormea, bătrînă, căruntă și măruntă. Femeia dormea, cu mintea plină de vorbe și cuvinte. Copilul dormea, cu suflet întreg, venit să șadă în astă lume.Ursitoarele s-au înclinat și, fiecare, cîte un cuvînt, copilului au mai lăsat.