Cultură și turism

În ultima vreme am putut vizita mai multe orașe (mari și mici) care au reușit, folosind fonduri europene, să finalizeze proiecte de punere în valoare a patrimoniului cultural (în special patrimoniul construit). Rezultatele sînt, în linii mari, oneste: restaurări relativ decente, căi de acces, muzee reabilitate etc. Pe lîngă această constantă, am mai observat una. De fapt, o întrebare: avem patrimoniul, ce facem cu el?

Din discuțiile purtate cu persoane din administrațiile publice locale, întrebarea pare să nu aibă răspuns, atîta timp cît acele administrații nu au bani pentru viitorul acestui patrimoniu: întreținere, personal, organizarea de evenimente ș.a.m.d. La un moment dat, într-o discuție cu un city manager (managerul public al unui municipiu), am avut o mică revelație: oferta culturală de bază a unei comunități este susținută din fonduri publice, iar problema apare cînd comunitatea respectivă nu are acele fonduri.

Orașele care au, pe lîngă patrimoniul cultural, și o economie relativ solidă par a avea răspunsul la întrebarea de mai sus. La nivel macro, exemplul Greciei mi-a permis să remarc faptul că turismul de unul singur nu se poate susține. Taxarea și impozitarea turismului nu oferă suficiente mijloace financiare autorității publice pentru a susține resursa cultural-turistică.

Observ, de la o distanță confortabilă și printr-un vizor îngust, eforturile făcute de un număr de municipalități pentru a dobândi gloria de capitală culturală europeană. Nefiind implicat într-un astfel de demers, îmi permit să chibițez și să afirm că dreptul la această glorie ar trebui acordată acelui oraș care va putea să facă din accidentul nominalizării un firesc al continuității. Faptul că un oraș are sau nu patrimoniu cultural este mai puțin important. Mai important este dacă acel oraș are capacitatea economică pentru a plăti costurile viitoare, fie că este vorba de întreținere, fie că este vorba despre organizarea de evenimente care să însemne ceva.

Într-un alt context, cel al acuzelor directe sau voalate de ignorare a patrimoniului și de subfinanțare a domeniului, apreciez că România nu își permite nici măcar jumătate din patrimoniul cultural care mai stă, încă în picioare. Pariul cu turismul (fie el și cultural) nu poate fi cîștigat fără o economie puternică. O economie a producție și nu una a turismului. Același pariu făcut de municipalități sau județe va fi pierdut. Dacă ar fi după mine, nu aș finanța acele proiecte ale autorităților publice locale care nu dovedesc că reabilitarea patrimoniului cultural nu este dublată de o strategie clară de dezvoltare economică.