Ei, cu bărbieritul era cum era, dar, cu altele, situația devenea dramatic-delicată. Chiloții, bunăoară. Se găureau mai repede decît ciorapii. Sigur, că se toceau în față, nu era nimic rău. Orice chilot normal se găurește dacă e supus la presiuni mari. Dar să se găurească în spate? Cît avusese stoc de chiloți de pe vremea ailaltă nu fuseseră probleme, dar după 15 ani terminase stocul și începuse să cumpere chiloți de modă nouă. După cîteva purtări, nu mai mult de 30-40, toți chiloții se găureau în fund. O pusese pe nevastă să-i cîrpească, dar îl îmbruțau cînd mergea, așa că se lăsase păgubaș. Nici să meargă fără chiloți nu-i plăcea, cu talanga bătînd la fiecare pas. Cumpăra chiloți, una-două, cum îi cumpăra, așa îi arunca, de parcă erau semințe.
Tot la fel se întîmpla cu tigăile, farfuriile, mobila, televizoarele sau picapurile. Le cumpărai, le foloseai o dată și trebuia să le arunci, că nu mai erau bune, după aia. Ba chiar și casele arătau de parcă nu mai erau făcute să reziste: carton, tablă subțire și sticlă. Intri în casă, o folosești un pic și gata: e bună de aruncat, tocită, crăpată, plină de mucegai și igrasie. Nu apucase să stea într-o casă din asta, dar, din cîte văzuse la televizor cum arată casele din reclame, astea nu erau case în care să intre sufletul omului, care să prindă viață și căldură. Erau ca sălile de așteptare de la cabinele medicale sau ca niște autogări sau localuri din astea, moderne. Ajunseseră casele niște halte, folosibile o singură dată și care, cum era moda, acum, musai trebuia să fie date la second-hand, să le poarte și alții.
Tot așa era și cu oamenii. Vorbise cu un nepot, tinerel, foarte la modă și-l întrebase cînd are de gînd să se însoare. Păi, de ce să mă însor, nea Iftode? Nu stau și neînsurat? și ridicase din umeri, uitîndu-se după nici buci rodunde și tari, care treceau pe stradă. N-ai găsit nici-o fată sau ... ești din ăla, cu băieții? Ei, cum să nu găsesc? În fiecare săptămînă găsesc cîte una. O găsesc, ne futem cît apucăm și îi zic PA! Ele nu zic nimic, nu se supără? Păi de ce să se supere? Că nu le chem eu, vin singure. Le place și lor.
Cam pe atunci se născuse cugetul ăsta, dar abia acum ieșise la suprafață împins de nedumirerea oamenilor de unică folosință. Cum ar veni, oamenii sînt împărțiți în categorii, după vîrstă, înălțime, priceperi sau cine știe ce alte trăsături. În funcție de nevoia pe care o ai, alegi un om, îl folosești și îl dai de-o parte. Oamenii mai proști ar putea să se supere dacă le spui că sînt ca chiloții sau ca berea lui, fiartă cu sare și zahăr și răcită. Chiloții îi porți și îi arunci. Berea o bei, rîgîi și o piși. Oamenii nu sînt chiar așa. Pe oameni îi poți folosi de mai multe ori. Adică, îi folosește cine are nevoie de ei. Era mai bine așa, față de cum era pînă acum. Dacă cu chiloții purtați ani de zile te mai înțelegeai, cum te înțelegeai, la o adică, îi spălai și îi purtai iar, cu oamenii era mai greu. Apucai să iei un om și trebuia să-l folosești pînă ori mureai tu, ori murea el. Că se strica, că se învechea, nu conta: îl aveai și trebuia să-l folosești. După moda asta nouă, cum văzuse la nepotul ăla, oamenii vin cu instrucțiuni de folosire și perioadă de garanție. După întrebuințare, îi dai de-o parte, oameni second-hand, cum ar veni, să-i folosească și alții. Dacă e musai, poți să faci cum se face cu mașinile: îi mai repari un pic, mai cîrpești vopseau, iar dacă te pricepi, le dai și kilometrajul înapoi, să îi ia, fraierii, de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu