Pixul din buzunarul de la piept

Cuviincios se știa de mic. Era și politicos. De fapt, stările astea le împărțea, ca să nu se plictisească. Făcea cum se obișnuia cu circulația mașinilor pe vremea lu' Ceaușescu: era cuviincios în zilele fără soț și cele de post și politicos în zilele cu soț și în cele de dulce. Avea un sistem numai al lui, care nu îi dădea voie să fie mîrlan sau grobian prea des. I se mai întîmpla să facă nasuleli în zilele libere și de sărbători legale, care nu erau nici cu soț și nici fără soț, nici de post și nici de dulce. Fiindcă, în general, era băiat bun, zilele fără rost și încadrare erau rare, așa că nu prea dădea cu mucii în fasole.

Fiindcă era cuviincios și politicos, în funcție de ziua în care se afla, după cum avea sistemul de împărțire a zilelor, oamenii avea o înclinare să zică ba că-i papă-lapte, ba că-i glugă de coceni - cîrlig de rufe, ba că-i mototol, ba că pupă-n cur șefii, ba că una, ba că alta. Cuviincios și politicos fiind, nu răspundea răutățismelor și trecea, mai departe, senin ca cerul în vreme de secetă.

Cînd și cînd, dacă îl supăra, mai rău, cîte-o vorbă proastă, se încrunta, privea pe sub sprîncene și scotea un HM! puternic, în sinea lui. O dată pe lună golea sinea de HM!-urile adunate și le arunca la gunoi. Cel mai rău și mai rău îl supărau ăia care făceau mișto de el spunînd că se căciulește în fața fiecărui șef. Supărarea venea de acolo că el nu se căciulea în fața șefilor. Cel mult, s-ar fi băsculit, fiindcă nu purta căciulă nici iarna, pe viscol, cînd lega fularul peste urechi și îl lega sub barbă. Avea și el demnitatea lui, moștenită și exersată în neamul Zambilici, pe linie paternă, fiindcă dinspre mamă ar fi trebuit să-și dea broboada jos și nu se pomenise bărbat să poarte broboadă.

Nu numai că nu se căciulea, dar avea și nas la șefi. De exemplu, cu ani în urmă, cînd trecuse directorul de la Centrală prin fabrică, el nu își scosese basca în fața lui. A stat, mototolind o cîrpă unsuroasă de la vaselina cu care unsese niște mandrine și s-a uitat la niște cîrlionți de șpan, căzuți dintr-un electrocar. Păi, cum să-și fi scos basca în fața lui, cînd n-avea pix în buzunarul de la sacou? Nici măcar în buzunarul de la cămașă n-avea pix. Ce șef mai era ăla, fără pix în buzunarul de la piept? N-o fi fost el priceput la oameni, dar ceva tot învățase, iar relația dintre șef și pix era mai clară decît agheazma.

Sînt două feluri de oameni care poartă pixuri în buzunarul de la piept. Primul fel e făcut din ingineri, desenatori tehnnici sau tot felul de doctori care nu știu decît să scrie rețete. Al doilea fel e făcut din șefii cei mari. ȘEFII! Un șef adevărat poartă un singur pix la buzunarul de la piept. Șefii mai mici, care nu-s ingineri sau doctori, au pixuri puse în teancuri, îndesate în buzunarul ăla.

Șeful care se respectă își pune muierea să-i coasă un buzunar la pieptul de la maiou, cînd e foarte cald, vara, și își pune pixul în buzunar. Șeful care se respectă are pijama cu buzunar la piept, în care își pune pixul. Cel mai important șef pe care îl întîlnise era președintele de la asociația de locatari de pe scara blocului. Pe omul ăsta nu puteai să-l privești în ochi. Cum încercai să ridici ochii, cum îți intra pixul în ochi și rămîneai cu privirea pe pix. Nu se întîmplase niciodată să vadă cînd scoate președintele pixul din buzunar, dar auzise, din povești, de întîmplări cumplite, cînd președintele scosese pixul și femeia de serviciu măturase și scara și aleea de intrare în bloc și aleea dintre blocuri, ba dăduse cu mopul și pe tufele de tuia. Cică președintele nu scose nici-o vorbă. Scosese, foarte, încet, doar pixul și pînă să îl scoată, strălucea tuia de parcă era stropită cu sclipici de globulețe de la pomul de Sărbători.

Își pusese, și el, de cîteva ori, un pix în buzunarul de la pieptul cămășii, dar ajunsese să poarte sacou sau pulover și pe căldură de 45 de grade. De fiecare dată, nevasta decupa, rotund, locul în care curgea mina de la pix și-l invita cu drag Ia și poart-o, Iftode, dacă n-ai mai multă minte. Crezi că pixul ăsta te face mai înalt?