Cioburile

Noaptea nu merge. Dar norii...Oooo, norii. Norii, da! Norii aleargă, ascunși de noapte, stăpîni peste puterea ei, călărind armăsarii furtunii. Noaptea e tăcere. Dar norii...Oooo!, norii urlă, cu urletul mut. Tăcerea aleargă înaintea lor, c-un cap de nor înainte. Bezna-i așteaptă, grea peste frunze, ierburi și flori.

Nicicînd nu ajunge fără să-și trimită vătafii înainte. De sus și de departe, mai negri decît întunericul pocnesc și huruie greu. Noaptea e calmă, e caldă, suspină ca aburul iubitei, vrăjită în somn. Dar norii, vătafii cei negri, mai negri decît întunericul, o spaimă brutal, cu dură bufnire. Biciurile rămîn ascunse, contur de lumină peste norii înalți, crescuți peste măsură. Aaaa, depărtarea nu contează, e mincinoasă. Noaptea-i dormindă, ascunsele scîntei nici n-au fost vreodată.

Noapte nu merge, nici n-ar putea, adînc adormită. Sub geana ei, în partea aceea, s-a stins focul luminii. În partea celaltă, lumina încă n-a ajuns, să se poată isca. E goală de sunet și-altceva nu-i. Pocnește, cu plesnet puternic și arde retina, sparge urechea. Un pufnet de vînt, răstoarnă, să rupă, creanga și frunza. Izbește, cocleală pe limbă, orbire de-o clipă, groază și țipăt.

Noaptea-i profundă. Între două urlete cumplite fantasme-nchipuiești, te tine-ajungi să te ferești. Noaptea furtunii te-aduce în pragul turbării, nebunia însingurării. Norii.... NORIII! Aceia m-alungă. Noaptea e bună. Norii FURTUNA! FUR-TU-NA!!! Ș-apoi cioburile se-adună.

Stelele și luna.