Iată argumentele mele împotriva unei astfel de inițiative:
1.În forma care există la Senat sînt puse, de-a valma, meșteșuguri artistice tradiționale, ocupații manufacturiere tradiționale, ocupații manufacturiere contemporane/industriale, ocupații reglementate. În primul rînd, o astfel de abordare este cretină fiindcă abordează într-o manieră uniformizatoare chestiuni, prin natura lor, incongruente și neasemănătoare. Bunăoară, asemănarea dintre un strungar și un olar constă în manualitatea muncii (utilizarea strungului nu face mai puțin manual un șurub, cum nici roata acționată electric nu face mai puțin manuală o strachină), în schimb, diferențele sînt mult mai mari. În cazul unui meșteșug artistic tradițional (olărit, fierărit, țesut, încondeierea ouălor etc.) esența meșteșugului este dată de aceleași caracteristici care definesc patrimoniul imaterial. Pentru ocupație contemporană/industrială, situația este diferită, fiindcă un lăcătuș nu reprezintă o expresie a unei culturi, mai noi sau mai vechi. În al doilea rînd, ocupațiile reglementate sînt, deja, reglementate, fiindcă de aia se numesc așa. Astfel, un electrician sau un instalator instalații gaze trebuie să respecte condiții clare de autorizare și funcționare, uniforme la nivel european (și nu numai), printre considerente fiind cele de siguranță publică. La o adică, dacă o cergă se deșiră fiindcă e prost țesută, nu e mare tragedie. În schimb, dacă un racord la instalația de gaze e realizat greșit, există riscul unui bloc transformat în fărîme și al unor morți. În al treilea rînd, o astfel de marmeladă normativă, justificată de istoricul breslelor, este, cel puțin, excesivă. Breslele erau organizații de tip asociativ, o formă de autoreglementare (existentă și astăzi, în domenii cum este industria tutunului), ori trecerea de la această abordare la una nivelatoare, la nivel național, depășește orice posibilă similitudine cu breslele. Tot în context istoric, raportat strict la cazul României, ar fi bine să ne aducem aminte că breslele au existat pe teritorii și în epoci care nu înseamnă întregul teritoriu al statului din prezent. Una este autoreglementarea și asocierea benevolă și alta este legiferarea uniformă, care încalcă orice brumă a dreptului de asociere.
2.Se invocă cerințe europene referitoare la uniformizarea statistico-terminologică în domeniile ocupațiilor și activităților, cu reflectare în recunoașterea competențelor la nivel european. Ceea ce este interesant cu acest argument este falsitatea. Directivele europene nu obligă statele nici la gruparea sau negruparea practicanților unor ocupații în organisme de tip profesional (sau sindical) și nici la definirea într-un fel sau altfel a unei ocupații. În cazul ocupațiilor/profesiilor reglementate, lucrurile sînt, deja, clare și funcționează. În cazul ocupațiilor din categoria meșteșugurilor artistice tradiționale, situația este mult mai volatilă și imposibil de abordat într-o manieră unitară la nivel național sau european. În primul rînd, meșteșugurile artistice tradiționale nu există, toate, în toată România și, cu atît mai puțin, în toată Europa. De exemplu, nu avem decoratori de ouă în toată România, cum nici cioplitori în piatră nu găsim peste tot (dacă nu mă credeți, gîndiți-vă că, în Deltă sau în Lunca Dunării, e cam greu să găsești piatră și m-aș mira să găsiți stufari prin Alpi sau Pirinei). Inventarierea unor ocupații, includerea acestora în grupe ocupaționale, eventual descrierea acestora, cu relevanță statistică, este una, în timp ce același demers, cu o finalitate de uniformizare este o utopie la care doar un statistician sau sociolog nebun și și lipsit de cultură se poate gîndi. Meșteșugurile artistice tradiționale (le pomenesc atît de des, fiindcă totul se învîrte în jurul acestora) cunosc o diversitate terminologică egală cu diversitatea graiurilor și limbilor din România (nu spun Europa, fiindcă ne apucă bîțul). Statisticile și nomenclatoarele existente, atît în RO, cît și în UE, folosesc, de decenii, exprimări și categorii statistice generice perfect funcționale (de exemplu, "alte activități de prelucrarea lemnului n.c.a.".), fără a exista neînțelegeri grave. De altfel, unele ocupații s-ar putea să nu aibă corespondent dintr-o țară în altă, fiindcă, pur și simplu, nici ocupațiile nu există și nici contextul cultural sau natural necesar acestora (bunăoară, vărarul, cel care arde piatra de calcar și o transformă în var). Este amuzant (și trist) că INCFC se dă de ceasul morții, de ani buni, cu statistica în domeniu, iar specialiștii acestui institut încă nu au priceput domeniul pe care îl abordează (și se pare că nu au nici capacitatea intelectuală necesară pentru a înțelege explicațiilor etnografilor/folcloriștilor sau n-au chef să-i asculte). Nu în cele din urmă, trebuie să avem în vedere și sinonimiile parțiale sau totale ale unor denumiri ocupaționale (de exemplu, glăjar și sticlar). În astfel de cazuri, ce propun statisticienii, oare?! Poate că ar fi mai simplu să fie folosite dicționarele existente (dar pentru asta, ar trebui citite :) ). Tot terminologia împiedică statisticienii să lucreze fiindcă nu știu diferența dintre meșteșug și artizanat. Desigur, ar fi simplu să fie citite niște cărți (multe e adevărat). Din păcate, se caută tot felul de definiții care nu pot satisface cerințele de sinteză și expresivitate ale definițiilor de tip normativ. Meșteșugul, de exemplu, poate să fie în totalitate manual, dar poate să nu fie în totalitate manual. La fel, meșteșugarul poate să producă sau nu în serie, poate să lucreze sau nu singur. Nu în cele din urmă, un meșteșug poate să fie învățat sau nu pe cale orală, în mod informal sau nestructurat, ori poate fi învățat sau nu în școala profesională.
3.Este creat un organism de tip uniune, cu obligația tuturor meșteșugarilor de a se înscrie în aceasta și de a plăti o taxă/contribuție/dare, înscrierea avînd un caracter constitutiv de drepturi. Cum ar veni, "vrei, nu vrei, bea Grigorie agheasmă!". În spatele acestei abordări se văd niște sume uriașe, care vor hrăni orice, mai puțin interesele membrilor (să ne uităm la uniunile de creator sau la organismele de gestiune colectivă). Asta încă nu ar fi grav, dar lipsa înscrierii în organismul ăsta mamut va pune în imposibilitate pe cineva să practice un meșteșug. Practic, nu ești în uniunea asta, nu exiști ca meșteșugar. Care sînt motivele acestei abordări nu știe nimeni (altele decît cele financiare). Argumentele referitoare la necesitatea cunoașterii numărului de oameni care practică un meșteșug sau cele referitoare la calitatea produselor sau serviciilor realizate de aceștia sînt cel puțin infantile. După știința mea, nu există vreun organism de tipul celui imaginat în proiectul de lege care să garanteze vreuna dintre cele două finalități. În primul rînd, se va cunoaște numărul membrilor uniunii (iar asta este cam lipsit de legătură cu realitatea). În al doilea rînd, definirea unor criterii stricte de calitate este una, iar capacitatea de a le respecta și supraveghea este alta. Argumentele de acest tip îmi creează imaginea acelor uniuni ale creatorilor, născute în comunism. Sigur, se mai vorbește și despre organismele notarilor, avocaților, medicilor, arhitecților și altele asemenea. Ceea ce se ignoră este faptul că toate acele ocupații sînt ocupații reglementate, a căror exercitare are efecte pe scară socială largă.
4.Există obligativitatea parcurgerii unor proceduri formativ-educative sau de recunoaștere a competențelor, cu același argument al cerinței europene. Din nou, acesta este un argument fals. Nu există vreun regulament european în domeniu și, dacă ar fi, acesta s-ar aplica direct, fără a fi necesară o dublare prin normă națională. Directivele care privesc instruirea sau statistica NU sînt obligatorii. În domeniul instruirii (educației, formării profesionale ș.a.m.d. - așa numitul EQF), directivele și ale norme europene în domeniu au caracter de recomandare.De altfel, argumentul cerinței europene în domeniul educației a dus la adopdarea orbească a sistemului Bologna în învățămîntul universitar și numai bine nu a făcut. NB, s-a adoptat forma Bologna, dar fondul tot de kko e, de nu reușesc studenții noștri să particepe în mobilități de tip Erasmus (și nici cei străini nu reușesc să vină la noi). Cadrul european al calificărilor despre care vorbesc cei care vor legea asta și alte bazaconii similare este un demers care tinde să faciliteze omogenitatea europeană, dar nu obligă statele să facă ceva sau altceva. Repet argumente de mai sus: pentru ocupațiile reglementate, lucrurile sînt rezolvate, iar recunoașterea competențelor dintr-un stat în altul este rezolvată (ca o mică nuanță, deși există cerințe clare în domeniul medical, medicii noștri nu reușesc întotdeauna să dovedească transferabilitatea competențelor fiindcă, de exemplu, ei nu dobândesc acele competențe în România). În cazul altor ocupații, transferabilitatea competențelor nu este posibilă fiindcă: nu există ocupația ca atare, nu există materialele necesare ocupației, nu există uneltele necesare ocupației ș.a.m.d. (doar un incult cu școală crede că țesutul e la fel și pe războiul vertical și pe cel orizontal sau că toate războaiele orizontale sînt la fel).
5.Se vorbește despre sprijinirea meșteșugarilor. Argumentul ăsta este cel mai zdrobitor dintre toate. Există atîta puzderie de mecanisme fiscale și nefiscale care zac nefolosite în Monitorul Oficial încît..... O nouă lege este ultimul lucru de care au nevoie meșteșugarii (artizanii, lucrătorii manuali sau spuneți-le cum vreți). O lege care să reglementeze, din nou, într-o manieră centralizată și centralistă este absolut cretină, așa cum s-au dovedit multe dintre reglementări cu intenții similare (de exemplu, cele din materia impozitării), care au tot fost modificate fiindcă situația concretă dintr-o comunitate este diferită de cea din altă comunitate. (Cîțiva ani, impozitele asociate cu proprietatea au avut aceeași valoare în toată țară. Experimentul a eșuat, iar, astăzi, autoritățile locale au libertatea impozitării așa cum cred că le este util). Există suficiente reglementări în domeniul organizării unei activități (PFA, SRL, ÎI, ÎF, micro-întreprindere etc.) încît tot ce trebuie făcut este ca oamenii să fie informați și ajutați, corect, să adopte una dintre formele de organizare. În ce privește fiscalizarea veniturilor obținute din activități meșteșugărești, iarăși există suficiente opțiuni care trebuie folosite. Nu vorbește nimeni despre aplicarea de măsuri protecționiste împotriva produselor contrafăcute sau piratate. Sînt prea puțini care vorbesc și doresc aplicarea pe scară largă a instrumentului de sprijinire a participării la tîrguri. În ce privește sprijinul financiar prin instrumente financiare europene (sau similare, sub forma granturilor), acestea ar trebui să fie făcute simple și operaționale: sisteme intregral on-line sînt o piedică nu doar pentru meșteșugari semi-analfabeți, ci pentru mulți utilizatori de IT care nu depășesc nivelul de SMS sau mesagerie a Facebook.
Ce se poate face, cu adevărat, în sprijinul meșteșugarilor!? O primă abordare ar fi să fie citite cele de mai sus. Criticile de acolo, inversate, devin soluții. Apoi:
-modificarea Legii patrimoniului imaterial, astfel încît Tezaurul Uman Viu să fie mai mult de un titlu onorific, Marca tradițională să devină operațională, iar asocierile de meșteșugari să aibă mai mult sens decît un text de lege incomplet (cred că mai găsesc forma inițială a textului de lege, așa cum l-am scris și înainte de a fi ciuntit de specialiști de birou)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, astfel încît meșteșugarul să aibă cel puțin facilitățile fermierului de subzistență, iar produsul meșteșugăresc să fie asimilat produsului tradițional din domeniul alimentelor)
-adăugirea aceleiași legi, cu cîteva rînduri, pentru ca autoritățile locale să priceapă că sprijinirea meșteșugarilor se poate face și prin scutiri de impozite, nu doar prin pomeni cu efect limitat (de altfel, acest mecanism poate fi aplicat acum, pe loc. Ar fi suficientă o informare trimisă de Ministerul Culturii și Identității Naționale către toate autoritățile locale din România)
-modificarea reglementărilor în domeniul protecției consumatorilor și concurenței, astfel încît produsele meșteșugărești (și piața internă) să fie protejate de falsuri și contra-faceri.
Cred că un ministru ar primi mai multe acatiste făcînd lucruri simple, necesare și utile, decît scriind legi pentru care vor mai trebui niște ani pînă la aplicare (dacă nu vine altul și le abrogă). Iată, din nou, mi-a luat mai mult scriind argumente împotriva unor prostii, în timp ce soluțiile constructive au fost rezolvate simplu și clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu