Ca să pricepeți, trebuie să știți că nu sînt un inițiat în ale artelor plastice, așa că e greu să mă pocnească epifaniile mistice în fața unui tablou sau a unei sculpturi. E chiar mai nasol cînd e vorba de artă conteporană. Una peste alta, mă uit la un tablou ca vițelul, iar, dacă e artă abstractă sau contemporană, nu sînt sigur dacă tremură sau tresaltă neuronul esteticii. Hai, că vă săturai cu introducerea :).
Muzeul pe care-l pomenii s-a-ntîmplat să se întîlnească cu mine de cîteva ori. O dată am fost cu kinderii (și nevasta) pe lîngă mine, o dată am fost singur. Cum e muzeul ăsta? Păiiii, e mult. Adică nu e mult ca spațiu. E mult ca ce-i în el. Prima impresie a fost de aglomerație. N-am claustrofobie și nici teamă de mulțimi, dar parcă tablourile expuse săreau să mă-nghesuie. Spațiul elegant e plin-ochi cu tablouri. Am mai văzut ceva mai cumplit în Londra: acolo erau tablouri puse în straturi, pe pereți (serios, în pereți era realizat un sistem cu uși, care adăposteau trei straturi de tablouri). Tablourile din muzeul băimărean prezintă creațiile unor pictori care au avut de-a face cu orașul (ori l-au pictat, ori au stat sau au studiat în el). Expunerea este epocală (adică, organizat pe epoci), după cîte am înțeles de pe plăcuțele cu numele artiștilor, anul realizării și denumire). Mai este și o organizare pe găști de artiști, ca să arate cît de jmecher era un guru sau altul. Fiindcă n-am inițiere în artă, mă uit la un tablou cam cu se uită un primitiv la niște mărgele de sticlă. Asta înseamnă că nu identific stiluri, școli sau epoci din istoria artei.
Ce-i cool la muzeul ăsta, e că îl plimbi repede, clădirea care-l găzduiește fiindcă mai mult mică decît mare. În felul ăsta, te poți duce cu plodul în vizită la muzeu fără teama că ți-ar obosi progenitura care nu te lasă să te bucuri de fiorii artei. Multe din lucrări sînt mai mult decît frumoase, sînt fabuloase. Dacă ar fi niște scaune sau canapeluțe sau ceva, ai putea să stai să privește cîte un tablou. Fiindcă nu sînt din astea, poți să stai, dar vei sta puțin, fiindcă obosești stînd în picioare.
Încăperile au tavane și sobe de teracotă pur și simplu excepționale. Recunosc, cu umilință, că am admirat unele sobe chiar la fel de mult cum am admirat unele dintre tablouri. Fiindcă muzeul e de artă, n-am jignit tablourile, ba chiar le-am privit sufucient de mult pentru ca sobele și tavanele să nu capete aere de superioritate. Vă spusăi că sînt multe tablouri?! Nu contează: sînt multe tablouri.
Muzeul are o curte interioară cochetă, dar total neglijată. Dacă ar fi după mintea mea relativă, ar fi plăcut să existe posibilitatea unui suc sau al unei cafele, cît stai să te hodinești și să reintri pentru a primi o lucrare, pe care n-ai putut-o admira suficient fiindcă, în interior, nu sînt nici măcar niște bureți, ca să te așezi pe podea. De fapt, și dacă ar fi bureți, taburete sau canapele, înghesuiala e așa de mare, încît n-ai avea loc să șezi. Există și posibilitatea cumpărării de suveniruri. Nu am cumpărat fiindcă mi se par banale obiecte cu poze ale unor tablouri: căni, magneți și alte astfel de prostioare pe care să le aveți și acasă. Ca și în alte muzee, e un fel de deflație de idei diverse și noi. Poate că ar fi frumos ca muzeul de artă să genereze și sufiente paramuzeale (de exemplu..... nu vă spun ce idei am, fiindcă ideile bune sînt scumpe). Ce este interesant la capitolul suveniruri, sînt niște reproduceri (fotografii tipărite pe canvas) ale unor picturi reprezentative din colecțiile muzeului. Chiar dacă unora poate să li se pară o abordare la limita indecenței, cred că este o alternativă de compromis rezonabilă pentru mult mai banalele postere.
Iluminatul e decent și reușește să individualizeze tablourile în larma discurcursului expozițional. Norocul meu că încăperile sînt înalte, așa că am putut ignora corpurile de iluminat voluminoase. În unele săli, cromatica pereților este în tonuri întunecate, iar lumina concentrată permite o atenție dedicată. În alte încăperi, cromatica este mai luminoasă, iar combinația de iluminat local și iluminat ambiental creează senzația unui volum care, altfel, lipsește.
Mi-a plăcut foarte mult că m-am putut apropia de pînze ca să observ unele detalii. Mărturisesc că mă enervează expozițiile care înșiră zeci de metri de parîmă roșie la un metru în fața picturilor. La o adică, un strănut care să împrăștie muci pe un tablou e mai probabil în filmele cu Mr. Bean decît în realitate. Chiar îmi place să observ urmele de pensulă sau de spatulă, iar acest muzeu oferă această posibilitate.
Dacă nu știați, Baia Mare are și o Colonie a artiștilor. Muzeul expune operelor coloniștilor care au hălăduit în Colonie. În muzeul ăsta am auzit de colonizări făcute de artiști (un fel de exprimare sinonimă pentru taberele de creație). M-a amuzat exprimarea, fiindcă îmi imaginez artiștii și creațiile lor ca un fel de boală care colonizează organismul social.
Ați putea crede că sînt expuse doar lucrări ale unor artiști români. Ei bine, nu! O să puteți vedea și unguri și ceva spanioli și ceva evrei sau ruși sau alte nații, reprezentate de rătăciți prin orașul cu Rîul Doamnei. Ce este interesant (dintr-un punct de vedere) este că sînt prezentate și lucrări realizate în perioade de răzbel sau posesiune administrativ-statală ciudată (cum este perioada Dictatului de la Viena). Vă spusăi de colonizarea artistico-virală. Se pare că la Baia Mare infectarea cu artă n-a putut fi vindecată nici de război.
Una peste alta, este un muzeu care poate fi digerat și de peizani fără educație artistică (așa cum sînt eu), dar și de persoane mult mai titrate. Dacă unele muzee de artă te pot complexa prin dimensiuni sau prin expuneri pretențioase sau elitiste, aici înghesuiala de picturi oferă un fel de sentiment de intimitate și de familiaritate.
Nu se știe cum și cînd ajungeți în Baia Mare. Ori vă duceți direct la muzeul ăsta, ori îl lasați pentru coada vizitării orașului, dar nu-l uitați. Nici măcar nu aveți scuza dificultății identificării clădirii, fiindcă există indicatoare suficent de dense și de vizibile. Dacă nu-l vizitați înseamnă că nu vă place frumosul în forma sublimată a picturii. Am zis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu