Dacă ar fi să privesc doar din experiența puținelor mele vizite pe malurile marine ale Turciei, aș zice că Turcia n-are plaje cum avem noi, la Marea Neagră (de fapt, cred că și la noi ar fi tot mal muntos, în lipsa Dunării și a Deltei), ci locuri strâmte, prin golfuri, unde înălțimea muntelui e de 0 metri. Locul unde am zăcut (că hodină n-a fost) e un astfel de golf, cu malul jos. O plajă cu pietricele și fără nisip, cu apă mică și bleagă până la vreo 100 m în larg (după aia, adâncimea crește brusc către 40-50 metri și mai mult). Un loc pitoresc, neamenajat, o fîșie de plajă între zidul pensiunii și mare. Apa caldă și foarte limpede e numai bună pentru snorkeling, așa că am pierdut și eu niște ore pîndind pești și ale lighioane marine. Stelele de mare, de un portocaliu intens, se rigidizează dacă le desprinzi din locul în care stau. Aricii de mare se lipsesc foarte puternic de pietre, iar unii pești vin să se strecoare pe lîngă degete (după aia am aflat că cei puternic și strident colorați au prostul obicei să poarte niște țepi cu care nu vrei să intri în contact). Am văzut și castraveți de mare: sînt maro, cu un fel de bube netede pe ei, iar dacă îi înțepi și îi străpungi își varsă mațele pe loc (n-am încercat, dar zice că-s foarte gustoși, dacă știi cum să-i prepari)
Cartierul ăsta (ca și alte cartiere ale localității, așezate pe maluri) e un fel de enclavă flower-power, în care intelectuali retrași din activitate au cumpărat sau au construit case de vacanță. Foarte, foarte rar vezi cîte o femeie îmbrăcată de sus până jos și acoperită de hijab (un batic mare cît o față de masă). Altfel, atmosfera este una europeană, cu oameni care se plimbă îmbrăcați lejer (femei și bărbați, deopotrivă, purtînd pantaloni scurți, tricouri, la bustul gol ori doar sutien, după caz). Mi s-a spus că, pînă în urmă cu vreun an, pe aici, locatarii organizau tot felul de activități sau tabere dedicate cunoașterii (astronomie, fizică, filosofie, matematică, istorie etc), la care participau și copii și adulți. Regimul Erdogan le-a interzis rînd pe rînd, pe motiv că nu au autorizație pentru activități educaționale. (De altfel, se pare că într-o anumită parte a societății turce este o așteptare febrilă a morții președintelui țării.)
După primele 10 minute în zonă am avut sentimentul unui loc bătrîn, în care oamenii trăiesc de foarte mult timp și modificat de oameni. Am căutat dovezi ale acestei bătrîneți, dar occidentalizarea abruptă și-a făcut datoria: clădirile vechi sînt dărîmate și înlocuite de construcții fără personalitate, fără formă.... doar individualități care nu se întîlnesc unele cu altele. Am putut să mă plimb, puțin, din păcate, prin vreo 2-3 cătune și n-am putut vedea urme ale vechimii pe care o simțeam. Totuși, după un prînz, am evadat și am dat o raită prin centrul orășelului. Am descoperit mărturia pe care o așteptam: o geamie construită în 1316 și aflată, încă, în cult. Altfel, amestecul între decrepitudinea unor construcții lăsate să se descompună sub soare și noutatea depersonalizantă a altor construcții nu m-a prea îndemnat să pozez.
Ca în multe alte locuri din Turcia, sărăcia și opulența sînt despărțite de un gard sau de un zid. Aici vezi 7 sau mai multe suflete înghesuite sub un acoperiș de 20-30 de metri pătrați, imediat lîngă - o familie cu 2 oameni și un cățel, într-o construcție de cîteva sute de metri pătrați, cu o grădină de alte sute de metri unde crește gazon. Pentru un european (chiar și pentru unul din România), o astfel de priveliște nu este ceva foarte obișnuit. Peste tot, în casă sau în curte, curățenia este (aproape) maniacală. Curățenia, nu ordinea. În afara curții, nu mai este treaba turcului, iar municipalitățile se pare că au altă treabă decît să adune gunoiul.
Legumele și fructele din piață sînt intens chimizate, cu un pregnant gust de cauciuc și, oarecum, inodore. Pe margini, retrași și pregătiți să adune marfa și să fugă, poți întîlni femei și bărbați care vînd produse diferite: mai colorate, cu miros și gust. Nu am înțeles foarte bine de ce nu au loc în piață și nici de ce mușteriii le erau rari (ceva cu autorizații de producător și sancțiuni aplicate atît vînzătorului, cît și cumpărătorului). Totuși, pregătite, vegetalele devin preparate foarte bune, sub asaltul mirodeniilor de toate felurile și al ardeiului iute. Față de vecinii de peste baltă (grecii, adică), turcii au un meniu surprinzător de sărac în pește. De pescuit se pescuiește, dar nu știu nici de ce și nici pentru cine, fiindcă la restaurante are un loc marginal în meniu, iar la restaurantele lor (adică nu cele pentru turiști) nu îl găsești deloc în ofertă. În același timp, atunci cînd e pus în ofertă, vei mînca, mai degrabă, pește marin de crescătorie și nu pește sălbatic. Dacă vrei să mănînci mai natural, e mai bine să ceri o porție de inele de calamar (chiar dacă nu e proaspăt, nu e crescut artificial). Eu am încercat și peștele de crescătorie și pe cel sălbatic și, foarte serios, e o mare diferență de gust și consitență a cărnii (în paranteza asta: dorada pe care o cumpărați de la super-market e crescută în cuști, în vreo fermă marină).
Apropos de restaurante.... Ca în multe alte locuri (și țări) pe unde am umblat, aspectul și lustrul nu garantează o mîncare bună. Am mîncat și în restaurante "spălate" și în locante obișnuite, frecventate de localnici. Deloc surprinzător, locantele, curate, dar nu lustruite, ofereau o mîncare mai bună și mai ieftină decît restaurantele cu aspect "stil" căutat și găsit de vreun designer. Aceleași experiențe le-am avut și în Spania și în Grecia și în Finlanda și în România. Regula e simplă: chiar dacă arată primitor și "fancy", dacă are mușterii mulți (și localnici), înseamnă că mîncarea e bună și ieftină. Regula asta se aplică chiar și pe litoralul românesc: mai bine mănînci la un împinge-tava, unde mănîncă și muncitori sau localnici, decît la un restaurant gol, cu toate autorizațiile pe perete. Aaa și mai e o chestie: cu cît un meniu e mai bogat, cu atît șansele ca mîncarea să fie proastă sînt mai mari. Locanta din centrul Karaburunului, unde am mîncat cel mai des, avea două feluri de ciorbă (de linte și de cap de capră) și vreo 4 feluri de pida (un fel de pizza, dar lungă și servită felii). Desigur, salata din partea casei, pe care, la restaurantul de pe faleză, o plăteai.
În perioada în care am fost eu în vizită (final de iulie), căldura a fost năucitoare, cu o medie de 43 de grade ziua. În apropierea mării nu era atît de dramatic, datorită apei și umidității din aer. Depărtîndu-mă, ca să văd și altceva decît o mare bleagă ca un lac, am simțit, pe propria piele, ce înseamnă căldura aia. Spun căldura aia fiindcă este diferită, de exemplu, de cea din București. Transpirația se produce instantaneu dacă nu ești acoperit. Dacă pielea îți stă la umbra hainelor, asta înseamnă cu cîteva grade mai puțin (adică acele 43 de grade la umbră). Fără acea umbră, te expui la aproape 50 de grade, iar asta arde. Eu m-am simțit ca în anii în care am lucrat la forjă și stăteam în fața cuptorului industrial încins. Am ieșit de pe drum, unde nu era umbră și am umblat la umbra măslinilor. Este o umbră specială, deosebită de cea a smochinilor ori a sicomorilor. Nu e o umbră deasă, dar te protejează de căldură și de razele soarelui și o face bine, cumva mințindu-te, dar oferindu-ți răcoarea de care ai nevoie.
Totuși, mai rău decît căldura a fost sunetul cicadelor. Insectele astea (înrudite cu lăcustele), abia cît degetul mic, fac o hărmălaie absolut cumplită. Uneori, dacă se așeza o nenorocire din aia la un metru distanță, într-un pom, nu puteam să aud pe cel cu care vorbeam. Pur și simplu, cumplit! Iar ferocitatea zgomotului înceta, uneori, abia pe la 12 în noapte. Am zis că a doua oară nu mă mai duc unde sînt și cicadele astea.
M-am vîrît, doar un pic, și prin tufărișurile care formează vegetația predominantă în zona respectivă. Am reușit să fac cîteva poze interesante, dar am aflat și că fiecare fir de buruiană taie sau înțeapă. Turcii îi zic machis (cam ca spaniolescul maquis) (nu știu cum îl scriu turcii). Este vegetația mediteraneeană specifică, veșnic verde și capabilă să trăiască pe uscăciunea aia. Purtînd sandale, am constatat că plimbarea .... doare.
Multe dintre orășelele turcești au un "ceva" numai al lor. Karaburun are caprele. Prin urmare, la intrarea în oraș, există un monument cu o capră, un țap și un ied (sau iadă, că n-am văzut bine). Prin cătune și pe lîngă ele vezi turme (nu prea mari, de pînă în 100 de capete) de capre, care seamănă cu alea rerezentate în monument: coarne generoase, mărime măricică și foarte pletoase. Am reușit să gust niște brînză de la caprele lor (nu, nu găsești de cumpărat în piață sau la magazin) și e bună. Este foarte grasă și are o aromă specială.
Desigur, dacă vreți să vedeți poze, vizitați blogul ălălalt, cel cu ochiuldrept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu