Șoapte tactile

Hoinăresc la marginea coșmarelor. Cumva, reușesc să nu cad în vreunul. Ochii se mișcă, într-un fel de panică. Simt că dor, obosiți de atîta mișcare, de adrenalina fricii, dar capcana cleioasă a somnului nu mă lasă să-i deschid. Știu că sînt închiși, însă aripa unui vis urît mă atinge, iar demonul orbirii mă face să gem. Un geamăt mut, care răsună cu ecouri infinite în interiorul conștiinței.
Aș putea să-ți spun, vreau să-ți spun, dar îți va păsa pentru prea puțin timp. Coșmarele mele vor colcăi în continuare, iar tu te vei obișnui cu ele și, curînd, sunetele vorbelor mele vor ajunge un zgomot de fond perfect ignorabil.
Tac, exorcizarea demonilor, a coșmarelor, rămîne pe altădată. Te țin în brațe și tac. Din cînd în cînd, te strîng, cum aș strînge o sabie fermecată, dar nu te pot folosi să răpun demonii, să sfîșii coșmarele. Tac și șoaptele îmi urlă, înfundate în gît, mă sufocă nespunerea lor. Șoaptele de dragoste, de mîngîiere s-ar prăbuși sub urletele coșmarelor și le las să trăiască, nespuse, un vîrtej infinit de neputință. Unele se strecoară către degetele care te mîngîie pe ochi, pe frunte, pe buze, peste scoica măruntă a urechii, peste sfîrcuri și peste pîntec. Sînt șoaptele vorbelor mele. Îți vorbesc ca un mut, permanent bucurîndu-mă de prezența trupului tău, descoperindu-l mereu, pavăză împotriva coșmarelor mele.
Într-o zi vei pleca, cu mintea și trupul adăpîndu-se la vorbe spuse și la gesturi - gesturi. Iar coșmarelor mele li se va adăuga încă o durere.