În ultima vreme, în micul meu univers virtual, s-a iscat un subiect în a cărui participare mi-a atras o serie de critici și care, în sine, a generat, în acest univers, discuții aprinse și opinii mai mult sau mai puțin acide.
Este vorba despre înfățișări ale artei create, unele dintre ele, în contextul unei subculturi denumită sau auto-denumită "queer". Ce am observat? Faptul că opiniile despre artă au fost interpretate, de către susținătorii sus-numite subculturi, ca fiind opinii despre artiști și, mai mult, despre subcultură. În cele din urmă, acești susținători s-au extras din discuție afirmînd că singurii care pot emite judecăți de valoare sînt experții, criticii de artă, cunoscătorii artei, în general, ceilalți neavînd bagajul de cunoștințe sau, mai simplu, educația necesară pentru a aprecia și, deci, a judeca înfățișările respective ale artei.
Mi-am pus, atunci, întrebarea, consider legitimă: dacă arta respectivă nu este destinată unui public larg, nedefinit prin natura virtuală a canalului de comunicare publică, de ce a fost comunicată într-un mod deschis? De ce a fost comunicată într-un fel care nu este rezervat doar inițiaților și/sau adepților?
Dacă a fost comunicată urbi et orbi, arta a devinit supusă judecății atît inițiaților, cît și necunoscătorilor. Din acel moment, arta va fi nevoită să accepte atît judecata dată de inițiați, cât și judecata dată de necunoscători. La rîndul său, artiștii (și susținătorii acestora) trebuie să accepte că judecata obiectivă a inițiaților va fi doar o parte a judecății, cealaltă fiind cea subiectivă, a necunoscătorilor.
Într-un alt plan, al relației dintre artă și artist, în contextul foarte special al subculturii "queer", s-a săvîrșit, într-un mod vinovat și pricinos, o confuzie între opinia asupra artei și opinia asupra artistului. Altfel spus, cred că, dacă "arta asta este un jeg", nu înseamnă că "artistul este un jeg". Acesta este un aspect, important, aș zice. Important deoarece persoane absolut damnabile pot crea artă absolut lăudabilă cum și persoane absolut lăudabile pot crea artă absolut damnabilă.
Apoi, este necesar să privim arta din perspectiva "proprietății" asupra acesteia. Cui aparține arta, o dată ce aceasta a fost îndepărtată din pîntecele creativ al artistului? Fiindcă arta ajunge la privitor după ce artistul i-a terminat creația. Din acel moment, artistul nu mai este singurul deținător al artei sale. Toți privitorii o dețin, în egală măsură și au, în virtutea acestei dețineri, dreptul să o judece. Singura apărare a artei este ea însăși, așa cum cum un copil, plecat de la părintele său, pe propriile picioare, este ȘI al lumii. Copilul, devenit parte a lumii, se va apăra pe sine și prin sine, fiindcă părintele și-a terminat misia, chiar dacă, așa cum se întîmplă și cu arta, copilul nu este și nu va fi desăvîrșit vreodată.
Arta se apără pe sine prin ceea ce artistul a pus în dînsa, iar nu prin ceea ce spune artistul, fiindcă arta s-a depărtat de artist și nu va mai fi aproape, o dată scoasă în lume. Cum va fi judecată sau apreciată arta? Prima dată, va fi judecată cu ochii, cu urechile, cu atingerea, cu mirosul sau cu gustul privitorului. Orbul privitor, va judeca arta ca întuneric, iar surdul ca tăcere. A doua oară, privitorul va judeca arta cu sinele său, cu felul în care neuronii săi se vor lega unii de alții. Cele două judecăți vor fi, întotdeauna, drepte. La fel, cele două judecăți vor fi în mod absolut unice. Privitorul nu este chemat și nu poate fi chemat să justifice, în vreun fel, de ce judecată sa este plăcută sau neplăcută artistului ori adepților acestuia.
Ajung, acum, în locul în care arta depășește tărîmul artei, al esteticii și trece în tărîmul credințelor, al valorilor non-estetice sau, mai bine spus, în afara esteticii. Arta militantă devine armă, este creată ca armă și este percepută ca armă, iar armele taie, lovesc și ard. Arta ca armă este prea puțin gingașă, fiindcă este creată ca violență. Violență fiind, privitorul fie va judeca violent, fie se vă îndepărta, iar asta ține numai de atașamentul la credințele sau valorile pe care le violentează arta. Dacă atașamentul există și este puternic, judecata va exista și va fi violentă. Pentru artist, asta înseamnă că arta sa și-a îndeplinit rostul. Dacă privitorul o ignoră, înseamnă că arta n-a fost creată ca arma dorită.
Arta, fie că este mesaj estetic, fie că este armă, se îndreaptă și este adresată tuturor celor care o privesc, iar aceștia au libertatea să o judece așa cum doresc. Dacă artistul și adepții acestuia doresc altceva, doresc ca sensibilitățile lor să fie protejate, atunci să-și asigure monopolul asupra receptării artei. Dacă artistul și adepții acestuia doresc să alunge judecățile neplăcute, atunci au nevoie să înțeleagă și să accepte că privitorii, de multe ori, de foarte multe ori, au libertatea propriei opinii. Arta este despre a plăcea sau nu. Libertatea artei există împreună cu libertatea judecății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu