Lipsa de importanță a culturii

În ultima vreme am putut observa dezvoltarea unei anumite atitudini combative a slujitorilor culturii, din majoritatea subdomeniilor acesteia. În unele cazuri combativitatea este generată de o clamată indiferență a autorităților publice în relația cu patrimoniul cultural. În alte cazuri, este vorba despre salarizarea apreciată ca fiind jignitoare și mult prea mică prin raportare la importanța socială a muncii salariaților din cultură.

Pentru a clarifica de la bun început poziția pe care o susțin: lipsa de grijă a autorităților față de patrimoniul cultural, creatorii și păstrătorii acestuia este, din punctul meu de vedere, încadrabilă în rândul infracțiunilor contra siguranței statului. Din păcate, nici Constituția și nici Codul Penal nu acordă o atît de mare importanță culturii.

Lipsa de importanță constituțională și legală a culturii și, în special, a patrimoniului cultural se reflectă și în acțiunile (sau inacțiunile) autorităților publice centrale și locale. Voi începe cu ministerul culturii (nu folosesc majuscule fiindcă abia este organizație, cu atît mai puțin o autoritate). Din puțina mea cunoaștere (directă, a ultimilor 16 ani și indirectă, a celor pînă în 1998), pot afirma că ministeriatul Caramitru a fost singura perioadă în care autoritatea publică a afirmat și pus în practică ceea ce se numește viziune. Desigur, au fost și atunci greșeli, dar cultura instituționalizată din România încă nu are un program normativ mai coerent decît cel dezvoltat atunci. După acea perioadă, la conducerea ministerului s-au perindat persoane care nu au mai dovedit capacitatea de afirma și urmări punerea în practică a unui demers de tip strategic. Ba chiar, în ultimii 8-9 ministerul a fost redus, treptat, la nivelul unei entități birocratice cu un orizont mult prea apropiat.

Comportamentul ministerului s-a reflectat, rapid, și în comportamentul autorităților publice locale, care, acoperite de pătura unei autonomii încă puțin înțelese, au contribuit din plin la pierderea semnificației sociale a culturii. Frecvent, mi s-a întîmplat să aud întrebarea pusă de slujitori ai culturii subordonați local: Ce face ministerul pentru noi? Semnificația acestei întrebări fiind: Care este direcția pe care o arată ministerul?! Acest fenomen mi se pare a descrie foarte bine starea domeniului: cultura din România nu are direcție.

Spuneam că în vremea ministeriatului Caramitru s-au făcut și greșeli. Una dintre aceste greșeli este o implicare redusă în elaborarea Legii 10/2001 (legea care reglementează retrocedările). Deși este o greșeală, totuși nu poate fi imputată nici ministrului și nici ministerului. Abordarea proprietăților confiscate/naționalizate în vremea socialismului este una unitară pentru toate domeniile vieții sociale, realitatea aplicării legii dovedind că retrocedarea în natură a fost o decizie de politică de stat proastă, cu numeroase lipsuri. O lipsă majoră a legii este că ignoră realitățile sociale născute în cei 60 de ani socialism. Așa cum au fost retrocedate clădiri pentru locuit, clădiri în care funcționau școli sau spitale, așa au fost retrocedate clădiri în care funcționau muzee, așezăminte culturale sau biblioteci.

Lupta împotriva retrocedărilor a fost pierdută înainte de a începe, odată cu Legea Lupu (retrocedările de terenuri), care a fundamentat principiul retrocedării în natură. În acest moment este prea tîrziu pentru a se cere modificarea legii, fiindcă o astfel de modificare ar fi nedreaptă pentru titularii dreptului de proprietate care nu și-au primit, încă, bunurile revendicate. De unde izvorăște, totuși, problema atît de gravă cu care se confruntă instituțiile publice de cultură?! Problema se numește pasivitate (aproape) totală, atît a statului, cît și a autorităților publice locale. În cazul statului, Guvernul solicită fiecărei instituții publice de cultură rapoarte periodice despre situația imobiliară a acestora (inclusiv litigii, sarcini și așa mai departe). Aceasta înseamnă că situația imobilelor era cunoscută de mai mult timp, dar nu s-a făcut absolut nimic (sau aproape nimic). Singurul demers centralizat care să ofere spații de funcționare pentru instituții publice a fost programul de reabilitare/construcție a unor case/cămine culturale în mediul rural (perioada 2005-2007, dacă îmi aduc bine aminte), în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu Banca Mondială. Un alt demers care ar merita bine criticat, este cel care a afectat Teatrul Național din București, Biblioteca Națională, Palatul Culturii din Iași și alte cîteva obiective mai mici. Au mai existat proiecte destinate reabilitării unor clădiri pentru muzee, teatre, biblioteci sau așezăminte culturale din mediul urban, dar acestea au vizat imobile cu o situația juridică lipsită de echivoc.

În unele cazuri, echivocul nu a împiedicat efectuarea de cheltuieli generoase pentru reabilitatea unor clădiri, în prezent retrocedate. Astfel de crime financiare care afectează negativ instituții publice de cultură vor rămîne crime, dacă magistrații nu vor decide, eventual, că au fost infracțiuni.  Prin urmare, situația dificilă și, treptat, dramatică, a instituțiilor publice de cultură era cunoscută de 5, 10 aau 15 ani. De ce totuși, nu s-a făcut nimic pentru rezolvarea acestei situații?! În opinia mea, deoarece creatorul și păstrătorul de cultură și-a pierdut respectul societății și, implicit, locul și rolul în societate. Instituția publică de cultură încearcă să ofere protecție socială, deși nu ar trebui să fie adăpost călduț pentru salariați. Instituția publică de cultură încearcă să ofere educație, deși nu ar trebui să fie un substitut pentru școală. Instituția publică de cultură încearcă să ofere voturi aleșilor locali, deși nu ar trebui să fie agent electoral.
Dramatismul situației se va agrava pentru cel puțin cîteva motive:
-pauperizarea reală a membrilor societății
-scăderea abruptă a nivelului de educație generală a membrilor societății
-migrația externă care afectează o populație activă, fost educată cu un anumit tip de comportament pro-cultural (din acest punct de vedere, centralismul ideologizat al perioadei socialiste a fost benefic pentru cultură în general)
-ignorarea periferiilor de către centre (cei care oferă cultură se concentrează în centre de județ sau de oraș și ignoră periferiile rurale sau rezidențiale)
-activitatea unor concurenți de nișă, mici, agresivi și foarte mobili, care practică un fel de gherilă culturală
-trecerea culturii în domeniul digital.

Există, oare, soluții?! Fără îndoială, dar aceste soluții impun un ministru care să poată negocia dur în interiorul Guvernului și care să facă ordine în minister, impun un secretat general care "să știe carte" și să cunoască toate domeniile culturii, precum și modul în care poate funcționa cultura unui stat care este membru UE. Opinez că în maximum patru ani (cel mult pînă la finalul actualului ciclu programatic al UE) instituțiile publice de cultură ar "locui" în casele lor.