În România avem, paradoxal sau nu, o legiferare a domeniului cultural care nu este, în linii mari, mai "slabă" sau "proastă" decît ceea ce putem întîlni în alte state, cu o vechime mai mare în "statul de drept". Dintr-un punct de vedere, legislația noastră este articulată într-un mod care să faciliteze aplicarea, respectiv pe domenii mari:
a) specifice: patrimoniu (muzee, patrimoniu mobil, imobil, arheologie, patrimoniu imaterial), cultură scrisă (biblioteci), artele spectacolului (teatre, așezăminte culturale), arte plastice (așezăminte culturale)
b)transversale: finanțare (timbrele culturale, AFCN, exclud sponsorizarea și mecenatul), management (includ aici și rămășițele din reglementările pentru programe și proiecte).
Nu includ aici salarizarea personalului, formare profesională și, repetînd, sponsorizarea și mecenatul.
O astfel de abordare, criticabilă și criticată oferă cîteva avantaje: flexibilitate, adaptabilitate și scalabilitate. Intenția realizării unui cod al patrimoniului (sau chiar ar culturii, cum doresc unii tributari ai centralismului) este o intenție pe care am dezavuat-o continuu. Motivul meu este unul simplu: experiența nefericită a codului fiscal, reglementare care pune atît de multe la un loc, încît totul devine un monstru extrem de dificil de gestionat. În cazul patrimoniului, lucrurile ar sta chiar mai rău, deoarece evoluția istorică și socială a componentelor patrimoniului nu este unitară. Doar un exemplu: pînă în urmă cu 10 ani, patrimoniul imaterial nu părea a fi un subiect de interes pentru reglementarea la nivel de lege. Astăzi, viteza cu care se mișcă interesele și reglementările internaționale și europene în domeniu pare a fi mai mare decît în celelalte domenii ale patrimoniului. Unul dintre argumentele în favoarea codificării este că un Cod are o putere mai mare decît o lege. Fals și irelevant. Din nou, Codul Fiscal este un excelent exemplu.
În opinia mea, exprimată frecvent și în tot felul de împrejurări, ceea ce ne lipsește nu sînt legile, ci aplicarea acestora. O lege nu poate fi perfectă, în schimb aplicarea ei poate "salva" textul deficitar. Legile patrimoniului, în vigoare, nici măcar nu știm cît de bune sau de rele sînt pentru simplul și banalul motiv că nu au fost sau nu au putut fi aplicate. Un exemplu minimal, dar cu efecte dramatice asupra a tot ceea înseamnă patrimoniu: nu sunt cunoscute criteriile și metodele de evaluare a bunurilor culturale mobile. Cea mai recentă modificare a normelor respective a lăsat destinatarii și fără posibilitatea utilizării criteriilor din normele internaționale de evaluare (care există și nu au fost aplicate sub imperiul vechii reglementări).
Cu cinci sau șase în urmă (nu mai știu exact), sub egida Administrației Prezidențiale a fost realizat un diagnostic exhaustiv al cadrul normativ în vigoare și astăzi, cu evidențiarea lipsurilor, suprareglementărilor și inadvertențelor. În acea perioadă, glumind, am afirmat că am realizat cel mai bun manual pentru distrugerea patrimoniului. S-a dovedit, în București și aiurea că am avut dreptate. Una dintre concluziile importante ale muncii din acea vreme a fost că lipsește aplicarea legii și nu legea, iar aici se remarcă absența autorității ministerului. S-a discutat foarte mult despre motivele lipsei de aplicare a legilor existente. Pe lîngă banala, deja, corupție ar trebui adăugată lipsa de interes. Aplicarea legii presupune, printre altele, părăsirea temporară a biroului pentru a vedea, în teren, ce și cum se întîmplă cu patrimoniul. La un moment dat, propusesem un moratoriu de un an pentru orice fel de intervenție asupra patrimoniuliu construit. Un an să fie interzise absolut orice fel de intervenții asupra oricărui monument istoric, sit arheologic ș.a.m.d. Oricum, și fără moratoriu, situația din teren este aceeași.... Ca experiență personală, atunci cînd interacționez cu diferite persoane care dovedesc interes față de anumite imobile le recomand cu toată tăria să NU solicite clasarea imobilelor cu pricina. Dacă dorești să condamni la moarte o clădire, claseaz-o și o să-i oferi o moarte lentă și dureroasă.
Mai adaug un motiv: legea X este proastă fiindcă a fost făcută de Y. Ergo, o să fac eu o lege nouă. ...de aici începe spirala eșecului sistemic (vezi legislația educației). Am redactat zeci și zeci de acte normative. Unele există în Monitorul Oficial în redactarea inițială. Altele au fost modificate atît de mult încît au ajuns texte diferite. În toate cazurile, se aplică o regulă de bază: legile (reglementările) nu au autor. Mi se pare infantil să afirm că ordonanța aia sau norma ailaltă sînt ale mele sau sînt făcute de mine. Dacă ar fi altfel, aș putea spune că cei care au scris despre acele reglementări, încă nu au scris la fel de mult cît am scris eu în ele (ca să nu mai zic că au scris și prost).
Prietenul Adrian Crăciunescu ricana, amar, asupra unei inițiative parlamentare (http://a-craciunescu.blogspot.ro/2015/03/nobili-dar-multi.html). Nu voi adăuga elemente de detaliu criticii sale. Voi spune, în schimb, că această inițiativă este o nouă dovadă de diletantism în actul de legiferare și o nouă dovadă de incapacitate de aplicare a legii. Nu insist asupra diletantismului, fiindcă parlamentarii nu trebuie să cunoască legile, ei trebuie să le facă, nu?! Ceea ce este mai important este că incapacitatea de aplicare a unei legi conduce la o lege nouă, care să fie mai aplicabilă. Nu contează nici faptul că o lege "naște" categorii juridice noi, eventual inutile. Mai important este faptul că incapacitatea autorității de a aplica o lege provoacă la un act nou de legiferare. Un exemplu clar este legislația salarizării în sistemul public.
În cazul patrimoniului cultural, avem ceva definiții, avem ceva reguli, avem ceva sancțiuni pînă la nivel penal. Cîte sancțiuni au fost aplicate subiecților de drept privat și, mai ales, celor de drept public, primii chemați să vegheze la aplicarea legii?! Cîteva (potrivit un inventar, pînă în 10 la nivel național). Doar naivii pot crede că o lege nouă va conduce la aplicarea acesteia. Că vorbim de abuz prin inacțiune, că vorbim de lipsă de profesionalism (sancționabilă și ea), subliniez și insist asupra unei realități: avem legislație. Ea trebuie aplicată. Abia după aceea putem spune dacă e o legislație bună sau rea. Uneori, mă amuz: Nu putem aplica legea. De ce? E proastă? Ați încercat? Nu, dar știu eu că nu se poate aplica.
Uite ca unii au incercat: http://adevarul.ro/locale/timisoara/clanul-romi-carpaci-obtinut-victorie-zdrobitoare-intr-un-caz-sute-timisoreni-iesit-strada-1_550c2b8b448e03c0fdbd63b3/index.html
RăspundețiȘtergereO fi si completul de judecatori tampit si corupt dar daca legea ar fi cum trebuie, mizeria de la Timisooara (si nu numai) nu ar fi posibila.
nici în acest caz și nici în altele nu risc o opinie deoarece nu cunosc probatoriul administrat în cauză. Aș îndrăzni, în schimb, o opinie cu caracter general: în multe cazuri referitoare la patrimoniu și care implică instituții/autorități publice, demersurile acestora au fost nefericit formulate și administrate în fața instanței. Experiența mea directă în litigii privind patrimoniu imobiliar a demonstrat că este posibil să "întorci" decizii ale primei instanțe chiar și în favoare statului și în detrimentului unui subiect de drept privat.
RăspundețiȘtergereDin puținele informații existente în articolul menționat de tine, aș spune că autoritatea publică locală ar fi trebuit să anuleze sau să ceară anularea certificatului de urbanism (oare care autoritate are competența eliberării unui astfel de act?) și apoi să recurgă la alte căi directe de acțiune, inclusiv pe cale penală.