Imaginile adevărului

Oamenii de azi sînt crescuți cu puține credințe. În ei cred puțin, în familie cred puțin, în țară și mai puțin. Despre Dumnezeu știu atît de puțin, încît orice credință e lipsită de sens. Chiar și despre maimuțe știu prea puțin, că să fie împiedicați de vreo credință. Lui, pînă crescuse bine, i se spusese că a ști te ajută, că e bine să cunoști, că asta te ajută să deschizi ochii asupra lumii și să o înțelegi. Cît fusese mic se războise cu ai lui, care îl puneau să citească, ba îl și bătuse ăl bătrîn, o dată: Iftode, 'tu-ți ceara mă-tii, învață, mă să fii curios! Belește, mă ochii, în jur ca să nu-ți rupi picioarele cînd mergi! Uite așa învățase el să fie curios. Nu se alesese cu prea multe din curiozitatea asta, dar era sigur că pricepe mai multe din lumea asta decît pricep ăștia tinerii, care n-au curiozitate și nici credință.

Dacă ești curios, cauți răspunsuri. Uneori, te oprești din curiozitate și începi să crezi. Alteori, rămîi pururea curios, iar credința devine mai slabă, acoperită de neliniștea aflării. Ăștia, tinerii, reușeau să nu creadă și să fie și lipsiți de curiozitate. Preferau să fie proști, să nu afle ce e în jurul lor. Cu toate drăcăriile alea de aparate în care stăteau cu ochii beliți și mințile arse, ai fi zis că pot afla cîte în lună și în stele, dar uite că nu era așa. Stătuse, de cîteva ori, de vorbă cu niște tineri și aflase de la ei că nu contează ce e aia familie, că familia e un cuvînt care dă bani pentru un aparat nou, care spală haine sau dă de mîncare. A aflat că țara sau a fi român nu înseamnă absolut nimic, că ar fi niște cuvinte fără înțeles, fără conținut. Nici despre Dumnezeu nu aflase vești mai bune. Îi fusese foarte greu să vorbească cu tinerii ăștia... era de parcă în cap ar fi avut numai un fel de imagini, fără cuvinte care să le poată descrie și explica.

Nu-și știau nici rolul și nici locul în lume. Pentru ei totul trece și se risipește, modă rapidă în lumea internetului și imaginii. N-aveau nici un fel de idee despre de unde și încotro, morții din războaie erau imagini ca alea din jocuri, istoriile dărîmate cu tancul și racheta nici măcar nu ajungeau imagini, fiindcă jocurile lor nu aveau imagini cu istorii și clădiri vechi. Încercase să scuture vreo doi, spunîndu-le c vorbesc o limbă stîlcită, care nu seamănă cu nimic, că ce fel de români sînt ei cu așa limbă, că oricine își poate bate joc de ei și ei se uitaseră la el cîteva clipe, ochi goi, cu rătăciri mari și goale în spatele lor și apoi se întorseseră să zîmbească și să chicotească, cu ochii în ecrane și urechile astupate de căști din alea de cauciuc moale, făcute să intre în ureche și să se scoată greu.

Lipsiți de credință, de orice fel de credință, îi vedea, cu ochii în ecrane și urechile astupate de căști, murind în războaiele altora, lipsiți de nume, de identitate, fără istorie și fără viitor, mulțumiți cu jocurile din ecrane și imaginile adevărului.