Iftode nu se putea împăca

Desigur, recurența unor idei părea ciudată celor din afară. Pentru el, fiecare iterație ideatică era ceva nou, fiindcă adăuga, întotdeauna, ceva care nu mai fusese în iterația anterioară. Desigur, putea zări plictisul sau ceața ignorării cum plutesc peste chipurile celor care îl auzeau, dar asta nu îl împiedica să împărtășească ideile care îl bîntuiau. Pînă la urmă, din cîte putuse el băga de seamă, ceilalți aveau mult mai puține idei care să îi caracterizeze și la care să țină. El avea mai multe idei fiindcă avea de-a face cu mai mulți oameni, mai mulți adică mai diferiți, nu mai numeroși.

Fără să poată folosi aceste cuvinte, pe care, de altfel, nici nu le-ar fi înțeles, Iftode, în cugetarea lui, construia adevărate turnuri monumentale de idei. În mintea lui, simplă și fără ocolișuri subtile, fiecare bucățică de idee care se adăuga bucăților deja așezate, era o cărămidă, îndelung cumpănită, măsurată și aleasă ca să se potrivească cu cele deja puse. Perfect conștient de inutilitatea pragmatică a cugetării, Iftode cugeta cu grijă și osîrdie, așa cum făcuse, pe vremuri, cu munca de sculer-matrițer.

Cît trăise pînă acum învățase că nu cugetele și nici gîndurile nu dau de mîncare, nu îmbracă sau nu țin de cald ori de răcoare. Cum spunea nevasta: Iftode, dacă gîndurile tale ar fi tari, ți-ar rupe picioarele căzîndu-ți din cap. Picioarele nu le avea rupte, dar nici altele nu se vedeau. Totuși, din an în paști, Iftode cugeta. Cugete profund inutile, mai străvezii decît aerul, pe care nu le știa nimeni și care aveau să dispară imediat ce va începe să gîndească. Într-un fel, cugetatul în felul ăsta era o dovadă de onestitate intimă față de el însuși. Recunoștea, și se împăca cu sine, că face lucruri inutile. Văzuse pe alții, mințind și mințindu-se că gîndesc. El avea puterea să admită că nu gîndește, ci cugetă. Că, după cum ziceau alții, stă fără să facă nimic.

Da, el, Iftode Zambilici, avea această putere de a recunoaște că STĂ. Că NU FACE nimic. Singurul lucru pe care îl putea primi în schimbul cugetării era împăcarea cu sine. După ce cugeta, Iftode era senin și liniștit, în fața nevestei, a vecinilor, a cunoscuților și, mai important în fața lui. Toată lumea voia să vadă acțiune, fapte acum și aici, lucruri care să se poată atinge. Toți obțineau așa ceva, dar, băgase el de seamă, toate astea durau mai puțin decît cugetele. Ei, cu asta, Iftode nu se putea împăca.