Dincolo de nemulțumirile și frustrările foarte personale, legate de insuccesul uneia sau mai multor cereri de finanțare, simt o nemulțumire mai impersonală și mult mai puternică, legată de modul în care sunt dezvoltate politicile publice culturale în România. Ca să nu întind vorba prea mult, aceste politici, cel puțin de nivel central, există și se exprimă prin stabilirea priorităților de finanțare pentru programele de finanțări nerambursabile. Aceste politici se mai exprimă și prin prezența sau absența Ministerului Culturii în discuțiile care privesc, cel puțin tangent, domeniul cultural.
După cum pot observa, de cel puțin 3-4 ani, politicile publice culturale de la noi dacă nu sunt, declarat împotriva valorilor culturale tradiționale (patrimoniul cultural imaterial sub toate formele sale de exprimare), atunci acordă un interes nul acestora. Desigur, ar trebui să fiu ipocrit sau cu o gîndire lipsită de perspectivă pentru a afirma că actualele politici culturale sînt greșite. Ele sunt corecte așa cum le observăm sau, cel puțin, la fel de corecte sub orice alt conțin ar avea. Pînă la urmă, corectitudinea unei politici publice trebuie apreciată pe un orizont temporal mai larg decît cel, deja, trecut.
Totuși, chiar dacă apreciez corectitudinea actualelor priorități ale administrației centrale, nu mă pot opri să nu pun sub îndoială adecvarea acestor priorități la realitățile specifice României și la contextul unei lumi globale, bazată, din ce în ce mai mult, pe interdependență. Principala critică pe care o aduc prezentei abordări a politicilor culturale este caracterul ei epigonic, foarte asemănător cu cel din perioada începută după mica Unire și dusă pînă în interbelic, în care România și multe orașe ale acesteia, deveniseră "micul" sau "mica' ceva (Paris, Vienă, Uagadugu etc.). În acea epocă, intelectualitatea de la noi se definea pe sine prin capacitatea de a adopta și pastișa un anumit model, sub imperiul unui profund sentiment de inferioritate culturală și de civilizație. Dacă în cazul culturii materiale (civilitatea de tip urban-occindental) realitatea acelor vremi confirmă un semnificativ retard, în cazul culturii spirituale, inferioritatea nu a fost, nicicînd, întemeiată deoarece nu există culturi inferioare altora, ci culturi diferite de altele.
Ei bine, în prezent am senzația că trăiesc într-o societate care, prin intelectualitatea sa, se consideră inferioară și face eforturi uriașe pentru a fi acceptată la masa celor mari. În paralel, această societate este puternic schizoidă, profund depresivă și nu recunoaște, de exemplu, că cele mai recente succesuri ale culturii românești (mă refer la cinematografie) se datorează reprezentării culturii și societății românești, așa cum este ea, folosind un discurs cinematografic pe care îndrăznesc să-l calific ca fiind foarte românesc.
În egală măsură, deși expresiile culturale contemporane (ca origine și formă de realizare) primesc aprecieri internaționale (în literatură și arta plastică, desigur prin exponenți de vîrf (cum sînt Cărtărescu sau Ghinea), valorile culturale apreciate și căutate de străinătatea considerată superioară sunt cele tradiționale: portul tradițional, obiceiuri și ritualuri, bucătărie tradițonală, peisajul cultural rural-tradițional etc.
Am încercat să-mi dau seama de unde vine acest interes al străinilor din occidentul superior și civilizat pentru cultura tradițională de la noi (plus bulgari, basarabeni și ucrainieni). Explicațiile pe care le-am găsit (poate greșite și incomplete) au două circumstanțieri. Prima ar fi că, în acest spațiu geografic, istoria europeană este încă vie, chiar dacă, aparent, primitivă. Meșteșugarii sînt vii și nu sîtn nevoiți să învețe din cărți, viața de tip tradițional este vie și naturală, nu trebuie să fie reînviată (încă nu trebuie, dar moare foarte repede), peisajul cultural este puțin atacat și viciat de ofensiva modernității (asfalt, arhitectură modernă etc.). O a doua circumstanțiere este, să spunem, geopolitică și global-economică. În contextul unei economii globale și a unei Europe unite, cultura tradițională din România completează cultura globală și economia-cultura europeană. Este un fel de distribuire europeană a resurselor și valorilor, o optimizare a utilizării acestora.
Prin urmare, apreciez că politicile culturale centrale, deși corecte, sînt lipsite de adecvare. Ne dorim ca România să fie o destinație turistică importantă, inclusiv pentru resursa culturală, dar facem totul pentru a o distruge, pentru a o uniformiza cu mediul steril și supra-ordonat al occidentului superior.
Pentru mine, constructul social și cultural durabil trebuie să fie fundamentat pe maximizarea și optimizarea resurselor existente și nu pe ignorarea acestora. În caz contrar, găsim inox în satele tradiționale, termopan la monumentul istoric, distrugerea prin neglijare sau agresiune directă a patrimoniului cultural și natural. Nu sunt adeptul confortului reprezentat de toaleta din fundul curții și de baia săptămînală în postava în care s-a scăldat toată familia, dar apreciez că este obligatoriu să existe un echilibru real între ceea ce avem și ceea ce ne dorim. Atîta timp cît Ministerul Culturii susține pe toate căile inovarea și noutatea în acțiunea culturală, cred că este o dovadă de ipocrizie să deplîngă distrugerea monumentelor istorice și a patrimoniului cultural tradițional.
Se vorbește foarte mult despre industriile creative și despre importanța acestora pentru viitorul cultural și economic al țării, dar se ignoră un mic detaliu. Aceste industrii includ (ca demers de dată foarte recentă) și cultura tradițională (inclusiv meșteșugurile artistice tradiționale, ca formă de exprimare a cunoștințelor tradiționale). Cultura tradițională este ignorată sau considerată neimportantă de către decidenții de la noi, deși pentru occidentul superior includerea este un demers cu caracter limită, de recuperare a istoriei.
Capacitatea mea de a influența conținutul politicilor culturale este nulă, dar sper că cei care definesc aceste politici să-și aducă amintă că gigantica creație brîncușiană este gigantică fiindcă a respectat moștenirea tradițională și s-a ridicat pe aceasta, demonstrîndu-i uriașa valoare culturală.
Dar de ce ar conta interesul strainilor din Occident pentru cultura traditionala romaneasca? Ne raportam tot la perceptia strainilor asupra noastra, unii intelectuali vor sa fie in tendintele zilei si ar vrea ca resurse financiare mai consistente sa fie alocate dezvoltarii acestor tendinte. Alternativa care este: sa ne ghidam deciziile de politici dupa ce zice printul Charles despre Transilvania? Aceasta perspectiva asupra valorilor culturii traditionale are o lunga istorie, originata in Occident, care a privit mereu inspre exoticul Orient, exoticii Balcani, exotica Europa de est in cautarea unei autenticitati uitate/pierdute de respectivele societati. Ce vreau sa zic ca si in aceasta directie se poate vedea tot un caracter epigonic si auto-colonizator.
RăspundețiȘtergereNe tot place sa vorbim in formularea politicilor publice despre nevoi, dar recunoastem greu si rar ca de fapt deciziile sunt luate pe baza de ideologii. Iar argumentele pe care se bazeaza ideologiile sunt auto-suficiente.
Vesticii vin ca turiști să consume această resursă, iar raportarea este la ei în această limită. Altfel, dacă ar fi ca strategiile sau politicile să fie elaborate pe baza unei analize de nevoi, atunci beneficiarii aceștia, întrebați în perioada de consultări ar trebui să includă și alte entități decît exaltatele ONG-uri din București ale modernilor hipsteri (mă includ în categorie).
RăspundețiȘtergerePlimbîndu-mă prin țară, în varii locuri și contexte, am putut vedea turistul român care se vîntură să vadă și locuri și oameni și se vîntură în afara marilor orașe și ale artei contemporane găzduite de acestea. Desigur, tot ceea ce spun este subiectiv, exprimă o ideologie (fiindcă așa cum tot spun, cultura este ideologie) și originat într-o limitată experiență.