Experiență inițiatică

În urmă cu cîțiva ani veneam de la Bruxelles, cred... Nu mai știu. Oricum, era o cursă Tarom. Însoțitoarea de zbor care avea grijă de șirul de scaune pe care eram și eu era o tînără doamnă brunetă, nici prea, nici foarte. Un chip plăcut care, așa cum, se întîmplă la multe persoane brunete nu arată prea multe pînă nu e aproape să pice. Așa și atunci: tînăra doamnă avea niște cearcăne uriașe, abia mascate de un strat gros de rimel și mișcări pe care doar exercițiul îndelungat le mai face posibile. Am văzut că e strivită de oboseală și am întrebat-o: La al cîtălea sînteți? S-a uitat, foarte scurt, la mine: Al patrulea. Mai am un Iași. Și a trecut la rîndul din spatele meu. Nu știu cît habar aveți despre ce poate însemna să ai cinci zboruri la rînd, dar, pentru cei care mai călătoriți cu avionul, imaginați-vă să toot decolați și aterizați și să aveți de-a face cu cete întregi de călători cu tot felul de probleme, nevoi sau pitici pe creier timp de 5 ori la rînd.

Mai înainte cu niște ani de momentul ăsta, am stat la vorbe, o noapte întreagă de iarnă cu un naș de tren, într-un personal București-Timișoara. M-am mai conversat și cu mulți alți nași. Și cu șoferi singuratici de autobuz, pe curse mai lungi sau mai scurte (mai alea repetate pînă la refuz). De la o vreme am început să privesc călătoritul în România ca pe un fel de experiență inițiatică.

Călătoresc mult și cu prea puțină plăcere. Îmi plăcea să călătoresc cînd o făceam din plăcere sau din plictiseală. De cînd o fac de nevoie, adică de vreo 20 de ani, călătoritul e un fel de corvoadă. Ca să fie mai ușoară, am căutat soluții pemntru așa ceva, dacă mai plăcut nu poate fi. Astfel de soluții au devenit o necesitate absolută cînd, din lipsa somnului, a gîndurilor la sarcini ale muncii sau greutăți ale vieții, călătoriile deveneau o luptă cu fobii pe care nu le știam (fobia de zbor, fobia de tren, fobia de autocar, fobia de necunoscuți și așa mai departe).

La un moment dat, am început să mă amuz și să mă bucur de tot felul de chestiuțe care, pe majoritatea călătorilor, îi deranjează sau îi înfurie. Uite o listă, incompletă, cu situații amuzante, dacă nu vesele.
-mersul încet sau foarte încet al trenului. E plăcut. Am timp să privesc cum crește iarba și trec anotimpurile în lumea de afară.
-vorbitul tare al altor călători în vagoanele fără compartimente. Este cel puțin instructiv. Aflu foarte multe lucruri imposibile si paradoxale. De exemplu, toată lumea înjură PSD-ul, dar majoritatea îl votează
-distanța mică dintre scaunele din autocar/microbuz. Mă bucură să aflu că am, încă, încheieturi flexibile, iar zgomotul ca de surcele rupte pe care îl scot cînd mă depliez este, cel puțin, reconfortant
-întîrzierea unui mijloc de transport. Implacabila multiplicare a întîrzierii pentru călătoriile din bucăți este un prilej de filozofică deșteptare. Nimic nu poate fi mai instructiv decît să vezi alți călători cum se frămîntă, inutil, în fața implacabilului.
-toaletele jegoase din trenuri sau autogări (astea din urmă, devin rare). Echilibristica pe care o fac pentru un amărît de pișulică mă îndeamnă la cugetări automotivaționale. De multe ori, îmi demonstrez că am mușchii sfincterelor încă puternici.

Una peste alta, m-aș bucura să am aceeași atitudine stoică și față de multe alte întîmplări din viața mea. Sînt atît de multe lucruri pe care nu le pot controla sau influența, încît bine ar fi să mă amuz sau, măcar, să fiu mai liniștit, atunci cînd se întîmplă. Multe din aceste lucruri sînt ca întîrzierea trenului. Indiferent ce aș face, trenul întîrzie, legătura nu o mai prind și nu-mi rămîne decît să mă bucur de autogara sau gara împuțită în care petrec următoarele ore. Eventual să fiu extrem de bucuros dacă găsesc un scaun sau un loc în care să pot ațipi cu capul pe rucsac. Poate să fiu chiar mulțumit să mai găsesc ceva de mîncare în același rucsac sau cîțiva lei prin buzunare pentru ceva ieftin, care să-mi dea cîteva calorii în plus.

Recomand călătoritul în România ca pe o experiență inițiatică. Poate altora le va folosi mai mult decît mie.