Am ajuns șef de instituție publică de cultură prin concurs, cîștigat "la mustață" în fața principalului contra-candidat. Acesta a devenit unul dintre adjuncții mei. Ca o mică notă de subsol, am lucrat cu doi directori adjuncți, ambii mai în vîrstă decît mine.
Nu ne cunoscusem pînă atunci, iar el avea un avantaj în plus, din punct de vedere organizațional: lucra, de ceva vreme, în acea organizație. Cunoștea și organizația și oamenii din organizație, avea, deja, o rețea de relații în alte organizații, pe verticală și orizontală. Din primul moment, mi-a fost clar că am nevoie de el. Sigur, puteam să mă descurc și fără el, dar mi-am dat seama că efortul meu de adaptare și învățare a domeniului în care funcționa organizația ar fi fost mult mai mare. Prin urmare, a devenit director adjunct, avînd în sfera de competență cea mai importantă zonă funcțională a organizației, cea care aducea cea mai mare parte a veniturilor.
Mulți mi-au spus că am făcut o greșeală acceptând să-mi fie adjunct. Totuși, pînă astăzi continui să cred că a fost o decizie bună. Nu am regretat nici un moment. În urma cîtorva discuții am apreciat că este un om foarte bine organizat, cu reale capacități de coordonare și capabil să obțină din partea subordonaților cele solicitate. Un bun manager, fără calități de lider, dar și fără veleități de șef. Una peste, un cîștig pentru mine și pentru organizație. Ce mi s-a părut că îi lipsește: creativitatea. Foarte bun în ceea ce face, perfect apt să continue și să susțină o idee nouă, dar atît.
Ani de zile am lucrat foarte bine. Critica deciziile pe care le aprecia nepotrivite, susținea pe cele pe care le aprecia adecvate, dar, odată ce asumam o decizie, o executa. Nu am simțit niciodată că dorește să mă "sape" și am apreciat această formă de loialitate. Aveam încredere în el.
Totuși, în relația directă, am făcut cîteva greșeli:
-nu i-am ascultat sfaturile de a fi mai aproape de șefii mei direcți. Lăsam lucrurile astea în sarcina lui. La un moment dat, s-a dovedit că avea dreptate, dar a fost prea tîrziu și pentru mine și pentru organizație.
-nu l-am implicat mai mult în activitățile care presupuneau creativitate, astfel încît să-i dezvolt aceste abilități. Felul lui organizat și capacitatea de muncă m-ar fi ajutat pe termen lung.
-atunci cînd a fost parte într-un incident neplăcut, care a implicat și o altă persoană din organizație, o femeie, nu l-am abordat direct, față în față, pentru a asculta și opinia lui. Acela a fost un moment de cotitură, care a diminuat din încrederea mea în el.
Cum s-a produs ruptura? Atunci cînd, în fața primei crize importante cu care s-a confruntat organizația, i-am ignorat sfaturile. El mi-a sugerat că ar fi necesară o acțiune mai agresivă a mea și a colegilor mei, în relația cu șefii mei. Am decis contrariul. Atunci s-a întors împotriva mea. În perioada respectivă am simțit acțiunile lui ca fiind îndreptate împotriva mea direct. Mai tîrziu, mi-am dat seama că, în realitatea, loialitatea lui era, corect formulată, față de organizație și nu față de mine. În urma acelei confruntări, el a decis să plece. Desigur, apreciind (greșit) că "scap" de o amenințare directă, am fost de acord. Plecarea lui a fost una dintre cauzele principale care au condus, peste un timp, la desființarea organizației și la concedierea mea.
Ceea ce am făcut aș zice că este o auto-mutilare. După aceea, am continut să retez alte "membre".
Astăzi, după mulți ani, păstrăm o relație pe care nu aș denumi-o cordială, dar este una amicală. Foarte, foarte posibil, am greșit amîndoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu