Încăierarea fraticidă

 În atît de fragilă cultură instituțională a României, de mai multă vreme se întîmplă un război, între organizațiile de drept privat și cele de drept public. Deși ar trebui să funcționeze în complementaritate și simbioză, foarte frecvent cele două categorii se plasează, reciproc, pe poziții de concurență.

Concurența despre care vorbesc este, în realitate și pe termen lung, detrimentală pentru întregul domeniu al culturii. Unde se întîmplă concurența?! Atunci cînd este vorba despre finanțările naționale, indiferent care ar fi finanțatorii. Desigur, această concurență are niște motivații solide, una dintre cele mai importante fiind patologia cronică a societății. Într-o societate ceva mai puțin bolnavă și mai bine gospodărită, organizațiile de drept public nici nu s-ar umili pentru finanțări care, în sine sînt meschine.

O să rămîn, puțin, la ideea anterioară. De ce-s finanțările meschine? Fiindcă, în realitate, nu oferă impact sistemic, efecte pe termen lung care să facă diferența. Acum, o să vină ceva care s-ar putea să nu-ți placă. Organizațiile culturale de drept public ar trebui să existe doar acolo unde comunitățile locale și le pot permite. Într-o economie descentralizată (cum este cea a României) disparitățile dintre comunități sînt inevitabile. Nu că în economia centralizată acestea n-ar fi existat. Au existat și există. Nivelarea economică a societăților de mari dimensiuni nu se poate realiza decît în jos. 

Atîta timp cît comunitățile locale nu-și permit organizații publice de cultură, atunci cînd, totuși, se încăpățînează să le aibă, acestea vor fi, fără excepție niște entități chinuite și suferinde. Îndrăznesc să spun că asta este o axiomă, bazată pe aritmetica banilor. Din chinul și suferința acestor organizații avem prima sursă de concurență pentru banii publici disponibili în moduri competitive. 

În mod normal, organizațiile de drept public de subordonare națională sau județeană NU ar trebui (și nu ar trebui să li se permită) să participe la sesiunile de finanțare pentru granturi din bani publici românești. Acestea ar trebui sprijinite, în toate modurile, de celelalte tipuri de organizații culturale astfel încît finanțatorii lor (statul sau județele) să le asigure TOATE cheltuielile necesare atît funcționării, cît și dezvoltării. Acestea ar trebui să fie organizații fanion, organizații locomotivă, atît ale marii comunități numită România, cît și ale comunităților numite județe.

Totuși, nu există bani, dar există, eventual, patriotism și orgoliu local și există o formă de protecție socială prin intermediul organizațiilor de drept public de la nivel local. Cele de mai sus, adunate, fac astfel încît organizațiile culturale de drept public să concureze cu cele de drept privat pentru niște bugete niciodată suficiente.

Care este rezultatul? Dacă privim organizațiile culturale ca pe niște monade (apud. Leibnitz, pe drumul deschis de Platon), fiecare dintre ele arată cel puțin onorabil: fac lucruri, se implică, obțin rezultate. În schimb, dacă le privim ca întreg, ca sistem, atunci lucrurile arată deplorabil, cu o cultură românească incapabilă să iasă din marasm, supusă tuturor presiunilor culturale externe, cu efect final aculturalizarea. 

În schimb, dacă organizațiile de drept public, în special cele care nu au a face, prin natura lor, cu cultura vie, s-ar concentra asupra dezvoltării și păstrării avuției culturale, ar exista resurse ca, în colaborare cu organizațiile de drept privat să îmbunătățească punerea în valoare a acestei avuții.

Evident, ar mai trebui să existe încredere reciprocă, dar nu le putem avea pe toate, nu?! 

Ne actualizăm sau murim

 Zic unii că singurul guru european în domeniul marketingului este Geert Hofstede. Deși inginer, a ajuns vestit pentru Teoria Caracteristicilor Culturale (Cultural Dimensions Theory - asta, ca să știi ce să cauți). Nu o să rezum sau copiez informații despre această teorie (e temă de studiu pentru tine). În schimb, o să aduc elementele acestei teorii în domeniul culturii, cu posibilele aplicații pentru cultura instituțională din România.

În mod intuitiv, empiric sau imitativ (fiindcă nu avem acest subiect abordat coerent), cei care lucrează în domeniul cultural sînt conștienți că, din punct de vedere cultural, nici populația României și nici populațiile comunităților administrative componente nu sînt omogene. În mod obișnuit această lipsă de omogenitate este privită extrem de grosier:

-oameni din mediul urban vs. mediul urban mic vs. mediul rural;

-copii (6-14 ani), adolescenți (14-20 de ani), tineri adulți (20-30 de ani), adulți (30-50 de ani), seniori (+50 de ani)

-și cam atît.

În general, aceste categorii sînt abordate și înțelese tot grosier, frecvent, pe baza unor mituri urbane sau sub influența unor cercetări efectuate în alte țări/culturi. Invocîndu-se diferite motive (cel mai recent și infantil fiind GDPR), nu sînt luate în considerare și, pe cale de consecință, nici cunoscute aspectele culturale ale altor tipuri de grupuri și nici cele din interiorul grupurilor enumerate mai sus. De altfel, nu sînt operaționalizate nici studiile de psihologie socială ale unor autori români, despre români (a se vedea extrem de interesantul studiu al lui Daniel David).

Cele de mai sus sînt doar cîteva dintre concluziile mai multor șiruri de discuții, din ultimii 10 ani, cu un număr destul de mare de manageri ai unor organizații culturale. O parte dintre ei, nu foarte mulți, fiind implicați direct și nemijlocit în activitățile organizațiilor pe care le conduc, intuiesc existența unor caracteristici culturale ale comunităților umane în care își desfășoară activitatea. Ceilalți, care doar ocupă posturile de manageri, n-au avut a-mi spune ceva relevant (banalități și truisme cunosc și eu). 

De ce-s importante elementele teoriei amintite mai sus? Fiindcă, atunci cînd sînt cunoscute ȘI operaționalizate, managerii și echipele lor pot dezvolta și implementa acele activități care să fie relevante pentru membrii comunităților în care funcționează. Un singur exemplu: o doamnă manager de muzeu îmi spunea că una dintre dificultățile cu care se confruntă în comunitate este că, din punct de vedere cultural, patrimoniul organizației pe care o conduce simbolizează sărăcia. Asta este o informație extraordinar de importantă, dar lipsește ceva: transformarea în oportunitate, cu utilizarea instrumentelor psihologiei sociale. 

Tragedia cunoașterii mușteriilor

Managementul organizației culturale are multe finalități, iar managerului i se cer multe. Pentru mine, nu este vreo deosebire între managerul organiziției de drept privat sau al instituției publice. Știu că există o diferențiere, dar îmi pare forțată și fără legătură cu realitatea. Diferențierea are doar menirea de a justifica un anumit tip de quasi-monopol în domeniul educației adulților. Prin urmare, eu mă refer la managerul cultural, indiferent în ce tip de organizație își face treaba.

Acestea fiind zise, care este finalitatea principală a muncii managerului cultural? Ei bine, nu există o unică finalitate pentru toți managerii culturali, această finalitate fiind dependentă de natura sau domeniul organizației culturale. 

Un muzeu sau altă organizație culturală care are a face, în principal, cu patrimoniul cultural are activitatea principală oganizată în jurul acestui patrimoniu: colectarea lui, păstrarea în siguranță pentru viitorime. Este funcția principală în jurul căreia sînt articulate altele, care privesc cunoașterea acestuia, punerea în valoare, educația și buna dispoziție a vizitatorilor/privitorilor. De altfel, primele muzee au urmărit tezaurizarea vestigiilor trecutului, vizitatorii/privitorii devenind relevanți ceva mai tîrziu în evaluția muzeului. Dacă ar fi să tachinez muzeele și pe managerii lor, aș putea zice că muzeele sînt expresia melanjului dintre cleptomanie și colecționare compulsivă de obiecte. Totuși, fiindcă atît muzeele, cît și managerii lor sînt entități cît se poate de onorabile, nu le tachinez. Rămîne, în schimb primatul obiectului, al patrimoniului cultural, în materialitatea sa (oricum s-ar exprima acea materialitate).

După muzee, ar urma bibliotecile. Acestea adaugă tezaurizării împărtășirea cu alții a celor adunate. Biblioteca și managerul acesteia trebuie să se concentreze, în același timp și, eventual, în mod egal, asupra ambelor finalități: adunarea de cărți și distribuirea cunoașterii din cărți către oameni. (Nu-mi atrage atenția că biblioteca de azi nu mai lucrează doar cu cărți. Cunosc acest fapt.) Bblioteca fără cititori se transformă, în esență, într-un muzeu.  Din acest punct de vedere, sarcina managerului de bibliotecă este mai complicată decît a managerului de muzeu, fiindcă, de la bun început, trebuie să realizeze un echilibru delicat între cele două componente ale activității.

Organizația de spectacole, cu managerul său, se plasează într-o altă zonă. Esența acestei organizații constă în interacțiunea cu oamenii. Ea nu adună, nu tezaurizează nimic. Ea trebuie să fie, permanent, împreună cu oamenii. Grija managerului este mai simplă decît a unui manager de bibliotecă fiindcă trebuie concentrată asupra stării de bine a oamenilor care vin la spectacol (n-am scris "distracției", da?!). Oamenii care intră într-o sală de spectacole sau în zona în care se desfășoară un spectacol trebuie să se simtă bine și cam atît.

Mai există categoria teribil de complicată a organizației culturale "cu de toate", ca șaorma. Aceasta este cunoscută ca așezămînt cultural. Organizația de acest tip, cu managerul ei, ar trebui să ofere și muzeu și bibliotecă și spectacole. Evident, o astfel de abominație cultural-organizațională va reuși să funcționeze bine doar din perspectiva unei dintre cele trei personalități, celelalte rămînînd satisfăcătoare sau sub o formă extrem de atrofiată. La o adică, managerul nu poate fi 3-în-1, ca oul de ciocolată cu surprize.

Dacă privim istoric, enumerarea de mai sus are altă ordine: întîi a fost spectacolul, apoi cartea, a urmat vechitura și, în cele din urmă, rezultatul metisării celorlalte trei. Tot din perspectivă istorică, mai este un aspect care trebuie amintit: mușterii. Doar recent (să zicem 100 - 150 de ani), muzeele și bibliotecile au început să fie obligate să se concentreze asupra mușteriilor (vizitori sau cititori). Modificarea fundamentală de paradigmă este efectul mercantilizării celor două componente moarte ale culturii (vestigiul și cartea). La rîndul său, concentrarea asupra mușteriilor a generat un alt efect: concentrarea resurselor către interacțiunea cu mușterii în detrimentul adunării și păstrării patrimoniului și cărților. 

Acum, lucrurile devin interesante. Cum și ce se poate face pentru a transforma cultura moartă într-o cultură vie, care să atragă mușterii?! Eeee?! 

O să revin asupra subiectului. Deocamdată, am dorit doar să așez lucrurile într-o anumită perspectivă. 

Lovitura plăcerii

 Interacțiunea noastră cu universul înconjurător se petrece în creier. În creier se întîmplă totul. Acolo întîmplă totul. Nu în parc, nu la masă, nu în pat și nici în fața televizorului. Simplificînd teoria foarte mult, ceea ce se întîmplă în creier are la bază o unică finalitate: obținerea plăcerii. (Fără că această afirmație să aibă a face cu hedonismul - curent filozofic.) La limită, chiar și atunci cînd creierul este în căutarea resurselor necesare supraviețuirii biologice a organismului din care face parte, supraviețuirea biologică fără plăcere duce la apariția unor probleme grave și, în cazuri extreme, la moarte.

Probabil te întrebi ce-i cu această introducere. Ceea ce oferă cultura nu are legătură cu supraviețuirea organismului, ci cu plăcerea, respectiv cu plăcerea, să spunem, estetică. Cultura oferă (ar trebui să ofere) o stare de bine "superioară", unde superior este diferit de gustos vs. scîrbos (gustos fiind o plăcere de bază, inferioară). În alte cuvinte, plăcerea oferită de cultură este relevantă atunci cînd plăcerile de bază au fost "rezolvate". 

Din nou, simplificînd foarte mult, toate plăcerile sînt procesate în cam aceleași părți ale creierului, care formează sistemul limbic. Componentele sistemului limbic sînt unele bazale, comune tuturor mamiferelor (vertebratelor în general), dar ele procesează informații venite din alte zone ale creierului. În cazul omului, părțile din creier specifice acestuia, care formează neocortexul, procesează informații specifice care pot fi subsumate culturii sau stimulilor estetici. (există și alte vertebrate cu neocortex, dar nu știm prea multe despre tipurile de informații pe care le procesează).

 Cele de mai sus (acceptînd simplificarea extremă a teoriei și descoperirilor din neuroștiințe) ne duc către ideea potrivit căreia plăcerea estetică (de factură și origine culturală) concurează cu alte forme de plăcere pentru a avea acces la resursele de procesare din sistemul limbic. De ce e important acest lucru? Fiindcă în sistemul limbic este secretat hormonul plăcerii sau al fericirii - dopamina. Prin urmare, prin starea de bine indusă de experiența culturală înțelegem generarea de dopamină în sistemul limbic. 

Experiența culturală este diferită de experiențele olfactivă, tactilă sau gustativă (care-s critice pentru supraviețuire, făcînd parte din ultimele linii defensive ale organismului) fiindcă presupune două lucruri "complicate". Primul: experiența culturală este percepută prin intermediul a două categorii de senzori - vizuali și auditivi (ceilalți senzori avînd roluri secundare și/sau limitate). Al doilea: senzorii vizuali și auditivi sînt extrem de "aglomerați", sînt permanent activi și funcționali și sînt, în egală măsură, senzori cu "bătaie lungă".

Adăugăm la cele de mai sus încă un aspect: experiența culturală presupune procesări superioare ale informații, procesări de nivel conștient, specifice oamenilor (din nou, simplificăm foarte mult, fiindcă și alte animale cu sistem nervos centralau reacții "de plăcere" cînd supuse stimulilor muzicali). Altfel spus, percepția stimulilor culturali nu are o legătură "directă" în sistemul limbic. Întîi trebuie să ne gîndim dacă ne place sau nu ceva.

Să mai adăugăm un palier al discuției: stimulii auditivi au prevalență asupra celor vizuali. Asta fiindcă (tot simplificînd), părțile din creier responsabile cu auzul se dezvoltă înaintea celor responsabile cu văzul. De aceea, avem o memorie auditivă care începe încă din timpul vieții intrauterine.

Fiindcă, foarte probabil, nu mai poți să-ți concentrezi atenția asupra subiectului, o să închei cu următoarele:

-Detalii despre informațiile de mai sus sînt disponibile atît în internet cît și în cărți tipărite. Caută despre neuroștiințe, neuromarketing, despre funcționarea creierului, despre dopamină și alți hormoni ai plăcerii.

-Dacă vrei ca oamenii să vină în muzeu, într-un sit arheologic, la un spectacol sau să împrumute/ citească o carte, încearcă să afli cum poți să-i "pocnești" în sistemul limbic, astfel încît să le placă. [Am cîteva idei despre "cum", dar activitatea mea nu oferă cultură.]