Suferi cu inima și-ți cade o cărămidă în cap. Ajungi la spital și stai acolo o vreme, mai mult decît ar fi fost "normal". Analiza corectă a situației îți va spune că ai ajuns la spital din cauza întîlnirii dintre cărămidă și cutia craniană (cauzalitate), dar ai stat mai mult decît în mod normal pe fondul problemelor cardiace (corelație).
Este important să cunoaștem și să înțelegem diferența între cele două concepte, deoarece putem evita belelele și neînțelegerile. Abordarea cauzală a problemelor presupune identificarea cauzelor care produc efectele și eliminarea acestor cauze. Dacă reușim această performanță, vom reuși și reducerea/ eliminarea potențării corelațiilor. În exemplul de mai sus, dacă, să zicem, am fi purtat cască de protecție nu am fi ajuns la spital. Corolar: corelația dintre suferința cardiacă și durata mai mare de spitalizare nu s-ar fi produs. Simplu, nu?!
Revenind la un subiect abordat în articolele anterioare, care sînt cauzele anomiei nativilor digital (anomie prin raportare la valorile și normele noastre)? În mod obișnuit (aproape un truism la nivelul întregii societății), cauza principală este formată din tehnologiile digitale, cu accent asupra social media. Totuși, dacă privim, cu atenție, fenomenul, vom observa că aceste tehnologii sînt corelate, nu cauzale în raport cu această nouă cultură, pe care nu știm cum să o abordăm.
Manifestarea acestui fenomen social (al nativilor digital) este, dacă privim cu atenție, neuniformă, deși tehnologiile digitale funcționează la fel pe întreaga planetă. Anomia atît de puternică pe care o percepem și o reclamăm este corelată cu societățile și culturile care începuseră, deja, un proces de modificare culturală structurală internă. Tehnologiile digitale au accentuat acest proces, nu l-au cauzat. Este o distincție importantă.
Ca să n-o mai lungesc, cauzele anomiei nativilor digital sîntem noi. Revenind în spațiul cultural autohton, ar merita făcute cîteva remarci. Populația României NU are o cultură a culturii: a vizitării muzeelor, a utilizării serviciilor de bibliotecă, a frecventării săllilor de spectacole. Raportările statistice sînt bazate pe o premisă comparativă falsă și eronată. Comparăm cifrele noastre pornind de la un moment T0 în anul 1989, ignorînd semnificația etalonului comparației. Jumătate de secol înainte de 1989, cultura instituțională a fost una di-ri-ja-tă. Ne-am dus la muzeu, bibliotecă sau spectacol fiindcă: 1) eram încolonați și îndeplineam o obligație/sarcină și/sau 2) nu aveam alternative. Pur și simplu comparăm mere cu măgari. Ideile anterioare sînt perfect valabile și atunci cînd ne comparăm cu alte state (fie ele foste comuniste).
Aștept, cu mare plăcere, argumente contrare opiniilor de mai sus. Bun! Reductio ad absurdum: cele de mai sus sînt adevărate. Avem noi, adulții de 35+ ani, obișnuința unui consum cultural real? (în sensul celor analizate în statistici). Stai! Nu răspunde! Mai gîndește-te o dată! ...... Exact, nu-l avem. Îl au puțini dintre noi. În general, noi, mulțime statistică, de satisfacem plăcerile soft altfel decît prin muzeu, bibliotecă sau teatru. În general (din nou) consumăm erzaț cultural, bazaconii facile și simpliste. Neuronii plăcerii ne sînt scăldați în manele, în lectura etichetelor de pe haine, în privitul unor ziduri din goana mașină, în hăhăitul la comedii grobiene. De ce am cere mai mult de la copiii noștri?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu