Se apucă să gîndească și adio, cugete!

Sfîrtecat între epifanii și revelații, incert asupra siguranței identificării cu sine însuși, ca și asupra autoadresabilității, Iftode devenise, dintr-o victimă sigură, doar o victimă certă a interiorului demers al cugetării. Intra-acțiunea cugetării tindea să-l pună pe Iftode pe masă, cîtă vreme cugetele își aveau locurile la masă. Cum, necum, în loc să se înfrupte el din cugete, acestea se înfruptau din el, consumîndu-l hulpave, dar cu o inefabilă gingășie. De zvîrcolit nu se zvîrcolea, nici țeapăn nu stătea, că nu era mort, pur și simplu era mîncat și băut de cugete. Norocul lui că nu era ca un cerc sau ca un pi, că dacă ar fi fost așa, infinit de lung sau fără de capăt, fiindcă ar fi însemnat că l-ar fi ronțăit cugetele într-un fel fără sfîrșit. În plus, mai era și problema faptului ca cugetele vorbeau cu gura plină. Stăteau pe lîngă, ciugulind sau sugînd cîte un pic din el și vorbeau de parcă n-ar fi fost acolo, să le audă.

Omu' ăsta, cleaf-cleaf, e un fel de tontă cleaf-cleaf lău...glîmk! unde-l pui, acolo stă, ca un tamburel de lemn. nici nu scîrție cleaf-cleaf-cleaf nici nu cleaf geme, stă
N-are cum! e un tip de șleooop treabă. fără el, noi nu ne-am mai cugeta pe noi în halul ăs șleoooop ta nici n-am exista dacă n-ar avea capul așa gol unde am avea șleoooop loc?
Șterge-te, mă, la gură și mai lasă clefăitu, mănîncă cu gura închisă
N-am gură, că nu-s om, eu sînt cuget, ca și tine.
Ești un bou, nu ești nimic! Domnu', nenea, neica, ăsta, ne primește, ne lasă să ne facem mendrele și meandrele în capu' lui și voi? Dacă tot îl mîncăm și-l sugem, măcar să o facem cuviincios, nu ca niște animale nesimțite.
Să știi că ai dreptate! De întrebat, nu-l întrebăm sau îl întreabă cugetele mai fraiere cînd să se cugete. Măcar atît am putea face și noi. Uite, chiar și acum, cînd simte cum e devorat, înghițit, digerat și chiar regurgitat, nu zice nimic BĂ, IFTODE! CE FACI, BĂ, TACI? N-AI NIMIC DE ZIS?
Uite că nu zice....ne-o face în ciudă, mai știi... el, de fapt, o avea multe de zis, dar își bate joc de noi, tăcînd.
Da' unde-o ține chestiile alea de le-o avea de zis? Unde le ascunde? Că-n capu' lui nu sîntem decît noi. Se mai vede ceva?
Nu. Doar noi și mult gol... Te pomenești că ce-o avea el de zis e în spațiile alea dintre axoni și neuroni.
N-are cum! Acolo e prea puțin spațiu. Ce să ascundă acolo?! Nici cel mai amărît cuget n-ar avea loc, dar toate tăcerile ăstuia.
Ia vezi, e viu? Mai trăiește?
Trăiește, dă-l dracu', da' așa stă el, ca lemnu'. Am prins o rămășiță de cuget rezidual care zicea că ăsta e în stare să stea nevorbit, negîndit și necugetat cu zilele.
Și, adică, ce face?
Stă!
Cum, stă?
Stă pur și simplu.
Mai lasă și mie, nu suge și tu, tot, hapsînule! Iftode, șefu', mai faci un pic de zeamă, că ești uscat de tot și nu mai avem ce suge?!
Numai, gata, e terminat! Hai să-l mai lăsăm o țîră, să-și revină, că altfel se apucă să gîndească și adio, cugete!