Căile viitorului

Iarna, aceea, care ar fi trebuit să vină, m-a prins nepregătit. Uitat, cumva, prin toamnă. Am crezut că toamna, ca un martie prelung, se va întinde mai mult și pot să îmi adun gîndurile, să le aranjez, să le pun în linie, să aibă un înțeles. Dar n-a fost nici martie și nici toamnă. Era chiar iarnă, deghizată în alte straie, mai umede și mai vîntoase. M-a mințit, iarna, și atunci, învîrtejit în minciuna ei, m-am rătăcit. De obicei, știu căile, știu gesturile și știu cuvintele. Știu tot ceea ce trebuie spus și știu tot ceea ce trebuie făcut. De data asta, n-am știut nimic. Abia dacă am știut să te privesc, desprinsă din primăvară, iar privirea mea n-a făcut decît să o ia înaintea iernii care, încă, nu venea și a înghețat primăvara din tine. A rămas ceva care n-ar fi trebuit să fie: o lacrimă uscată a unei toamne prea mult prelungite.

Iarna, eu sînt tînăr, toată adolescența îmi saltă printre nămeți și arde năprasnic. De data asta n-a fost decît vîrsta toamnei, cu grijile și neliniștile ei. Știu că iarna care sînt, fierbinte și arzătoare, este acolo. Nimic nu mă poate împiedica să o știu acolo și nimic nu mă poate împiedica să o ridic. S-ar putea ca iarna care sînt să moară, îngropată în toamnă. Sau, dacă primăvara ta va permite, vei cunoaște căldura iernii mele. Deși, pînă la urmă, nu putem ști. Căile viitorului îmi sînt închise.