S-amușine, amarnic, lumea aceasta.
Din ce lumin-a venit, cu botul urît,
Să-ntunece, cu umbra-i, fereastra?
Urlă, pereții, cu mugetul fiarei avane,
Ecoul se zbate, moartea ultimei idei,
Rătăcită în camere fără tavane,
Sufletul rămîne în trupul fără odăi.
Negura e seacă, nici cît ceața n-are viață.
Umbra cîinelui curge ca o smoală,
Tăcută, în liniște mută, cu dinții se agață
De privirea caldă, care se-nfioară.
O altă liniște-ar trebui să se nască,
O pace fără condiții, cu iz de bucurie,
Să se-aștearnă și să vrăjească,
Azur să facă din groaza care sperie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu