Rîndunicile ar fi albe. Și toate tămîioarele.
Fulgi adunați, să zboare și să miroasă bine,
Căci ninsul ninge numai cînd rîde soarele.
Canon de liniște aș îndura și netîrguită iubire,
Nimic mai mult n-aș vrea să mai cerșesc,
Să viu, de m-ar lăsa, întreaga dumnezeire
În marginea lumii, să stau și să privesc.
Am, prea mici, virtuțile, pentr-o lume atît de-naltă,
Cu atâta pace, adăpat, de viață, m-aș îmbăta.
Îngerii înalți nu mă lasă, nici să stau la poartă
Cîtă vreme lumea mea este, toată, sîmbăta.
Zgîrcit cumplit e Dumnezeu, cu lumea-ceast-a lui.
Cu toate-a făcut la fel, cînd omului le-a dat.
Ș-acum, fiindcă nu dă din taina infinitului
Dumnezeu o să trăiască singur, cu ce-a păstrat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu