Își arată fața, dar ăla e dosul

În anotimpul cugetării lui Iftode, seara căpăta putere. Zumzetul asimptotic al orașului amorțise și se auzea doar o vătuială fără identitate. În balconul deschis către un perete, praf nou se așeza peste asperitățile zidului și peste gioarsele adunate și uitate cam peste tot. Penumbra crepusculară uniformiza silueta lui Iftode și făcea una pufoaica, scăunelul, cipicii și șoșonii. El, în schimb, pierdut între toate acestea, nu se mai vedea. Ce s-ar fi putut vedea, capul și palmele, nu era mai mult de o adăugire indescrifrabilă în masa întunecoasă de umbre.

Totuși, undeva, Iftode era foarte vizibil și extrem de gălăgios. Crusta care separa invizibilitatea camuflată a exteriorului lui se întindea uniform, prudențial permeabilă la solicitările care ar fi putut veni din partea muierii. Dar muierea nu avea solicitări sau, mai bine spus, solicitările lipseau fiindcă muierea lui Iftode era o prezență lipsă în apartament. Sub crustă, Iftode ostenea în lupta cu cugetele, unele mai importante și mai pline de zemuri semnificative decît altele. Cugetul care se bucura de extraordinarul ființării, cugetîndu-se de zor, avea același potențial copleșitor pe care l-ar fi avut și cugetele unui gigantic om de știință.

Între multele lucruri care formează universul casnic al unei om, al unei persoane, al unui cetățean.... al cuiva, sînt unele care arată la fel cum arătau și după multă vreme sau după multe folosiri. Castroanele de sticlă, de exemplu. Dacă nu se sparg și le speli cu grijă, arată ca noi și după ani de zile. Paharele de sticlă - au același comportament înșelător. În universul de muncă nu-i așa, îndrăzni să adauge Iftode. Nu mă interesează universul de muncă! se rățoi cugetul. Munca n-are legătură nici cu cugetatul, nici cu gînditul, munca n-are legătură cu nimic, așa că mai slăbește-mă! Ce rămîne neatins și neîndoit în universul de muncă? Ce nu ruginește și nu se îndoaie, e plin de vasilină și de negreală. Pus la punct cu atîta măiestrie și vehemență, Iftode încetă să mai caute bazaconii în universul de muncă și rămase să admire cu cel îl mai putea ilumina cugetul.

Așa, Iftode, tată, vezi că se poate și liniște? Dacă alelalte s-au lăsat călcate în picioare, nu înseamnă că toate sîntem proaste și blegi. Alelalte n-au avut chef de contre cu tine, că altfel.... Taci și ascultă! Iftode tăcu și rămase numai cu ascultarea activă. Mai funcționa ceva și în zonele tactilă și gustativă, dar zonele astea nu aveau legătură cu cugetatul și cugetarea. Mai sînt și farfuriile și castroanele din porțelan, Și astea, le năclăiești în grăsime, sosuri și ale grețoșenii, iar după cele le speli arată ca noi. Vasele din ceramică nu prea rezistă, le apar crăpături, să jupoaie smalțul... ca să nu mai zicem de alea din plastic sau din metale. Astea sînt cele mai scîrboase. Dacă ar fi după mine, dar n-asculți tu de cugete înțelepte și trecute prin lupta pentru dreptul de a se cugeta, aș desființa toate vasele de ceramică și din metale. Le-aș desființa și pe alea din lemn. Cu tigăile nu știu ce să fac. Tigăile sînt ciudate și niște mincinoase necredincioase. Nici nu știi care e fața și care e dosul. Dacă fața e aia în care pui ouăle și cartofii la prăjit încă e bine, că după ce o speli, rămîne, cît de cît, curată. Dar cred că fața adevărată e dosul, ăla pe care îl pui deasupra focului și care se murdărește fără speranță de curățare. Iftode, eu venii și dispar acuși, dar tu ar trebui să ții minte că mulți oameni sînt ca tigăile. Își arată fața, dar ăla e dosul și, dacă te dai pe lîngă ei, te murdărești și tu iar pe ei nu-i cureți.