Ziua cînd nu mai urcase pe motocicletă

Pînă pe la 16 ani nu reușise să învețe nici lunile anului, nici ordinea lor și nici numărul de zile al fiecărei luni. Avea probleme și cu zilele săptămînii. I se întîmpla foarte des să se culce lunea și să se trezească joia, iar ziua o termina miercurea. Toți ziceau ba că e prost, ba că e adormit, ba că e mai încet la minte, ba că trăiește pe altă lume. Astăzi, pensionar în curs de calificare, trecut prin producție cu program fix sau cu lucru în ture, încă nu se dumirea de ce e nevoie de 12 luni și 7 zile ale săptămînii. Văzuse la Teleenciclopedia că, în alte țări, anul începea în altă zi, lunile nu erau luni cum fusese bătut să învețe că sînt, săptămînile lipseau, anii durau mai multe sau mai puține zile, ba, erau unii, care nici nu numărau zilele.

Mai cugetase la chestia asta și nu reușise să se dumirească. Gînditul nici atîta nu-l ajutase să răspundă la așa neliniște cognitivă, existențială și epistemologică. I-ar fi plăcut să afle un răspuns, pe care să-l și înțeleagă, ca să fie și el liniștit și să poată dormi, fără teama că o să se trezează în altă zi sau în altă lună decît în aia care trebuia. Vorbise și cu oameni înțelepți și pricepuți, încercînd să găsească o cale de intrare în lumea oamenilor normali. Cel mai bine îi explicase o tanti, cu care stătuse de vorbă în RATĂ, pe la 17-18 ani. Se urcase în RATĂ și văzuse că e cam goală, cu șoferul, doi sau trei oameni, cu ochii mici și tulburi, care se clătinau mai des decît gropile drumului, tanti aia și, restul, niște plase din care ieșeau gîturi de gîște și capete de găini și cocoși. După a treia stație, în care urcaseră doar niște plase cu gîturi de gîște și două pungi cu capete de cîțe și coborîseră niște capate de găini, o întrebase pe tanti, că i se părea că are ochii mai largi, în ce zi sînt. Tanti se uitase la el, își trăsese broboada pe spate și, înapoi, pe frunte și-l întrebase ce zi crede el că e. El spusese că e joi. Tanti se uitase la el, își făcuse o cruce în formă de romb, căscase gura de două ori și o închisese de trei și Mă, nu puți a țuică și nici nu stă somnul pe tine. Ai fi amețit și nu se vede, da' cum de nu știi în ce zi ești. Ce să-i spună decît, Păi, ieri, n-a fost marți? Tanti, ținînd o gîscă de cioc, ca să nu se mai certe cu un cocoș și o rață, dăduse din cap Tu ești ăla care nu știe zilele și lunile, hă?! El era, așa că dăduse din cap. Mumă-ta și tac-tu nu zic nimic? Cum ai reușit să treci prin școală? Ei, și din vorbă-n întrebare ajunsese să o întrebe Da' de ce trebuie să învăț atîtea zile și atîtea luni? Tanti îl mîngîiase, încet, pe cap și îi spuse, încet și hotărît, cu un suspin sfîșit Uite, mă, cum zîsăși că te cheamă...așa, Iftode, D'AIA!

Explicația asta nu-l lămurise dar îi dăduse o liniște specială, pe care numai înțelegerea o putea oferi. De atunci se apucase să învețe și zilele și lunile, iar acum era sigur că se însurase cu muierea primăvara, prin aprilie sau 33 februarie, într-o zi de vineri, că de aia venise atîta lume la nuntă, că n-aveau ce face acasă.

Era sigur că ar fi fost mai simplu să se numere toate zilele la rînd, fără nume și fără luni. Așa, toată lumea ar ști cîte zile a trăit, fără se încurce în ani. Ar fi fost mulțumiți și ăia născuți pe 29 februarie și ar fi putut și ei să dea de băut în fiecare an. Ca să nu mai zică că ar fi avut și ei vîrste normale, nu din alea de cîte patru ani la fiecare an de beție. Dacă ar fi fost să știe cîte ceva în mod special și să vorbească cu alții, ar fi fost simplu: ziua cînd îi căzuse numărul de la motocicletă, ziua cînd îi căzuse muierea de pe motocicletă, înainte de a fi muierea lui sau ziua cînd nu mai urcase pe motocicletă, după ce muierea se măritase cu el.