Iftode și prostia

Se spunea că deșteptăciunea e împrăștiată egal, numai prostia a aruncată cu găleata. Din punctul lui de vedere, chestia asta era adevărată și se întîmpla să funcționeze și în lumea celor care cercetează și în lumea de zi cu zi. Totuși, așa o explicație nu i se părea suficientă, ba era chiar simplist-reducționistă, cu suficiente vicii formale și slăbiciuni de natură contrafactuală, încît devenea obligatoriu necesară o revizuire serioasă, care să conducă la o potriveală cu maniera lui banală de înțelegere a lumii și realității.

Deoarece folosirea unor cuvinte extrem de scumpe, pentru a nu spune prețioase, depășea, cu puterea evidenței, capacitatea de exprimare pe care o putea poseda, cugetul plin de elocință din conștiința lui Iftode coborî ștacheta exprimării pînă la un nivel care să ușureze și exprimarea și înțelegerea. Chestiunea cu deșteptăciunea și prostia era și este una serioasă și interesantă atît pentru întreaga omenire, cît și pentru fiecare persoană, privită în individualitatea acesteia. Din cîte apucase să trăiască el, lovindu-se de una sau de alta, de unul sau de altul, împrăștierea deșteptăciunii și a prostiei nu era făcută, de la început, pentru fiecare, în cantitate stabilă. El era sigur că și deșteptăciunea și prostia existau în cantități egale, dar se împrăștiau diferit, în diferite momente. Cum ar veni, azi puteai să fii mai deștept și ieri mai prost. Nasol era că nu aveai de unde ști cum o să fii mîine și o să-ți dai seama abia după, nici măcar în timp ce, ca să nu mai zicem în loc de.

Prima oară, i se păruse lui că e ceva ciudat, la Revoluție. Fuseseră destui care avuseseră pe mînă arme și muniție de război, dar muriseră mai puțini decît ar fi fost normal să moară, după cîte puști și gloanțe aflase că se dăduseră civililor. Ar fi fost normal să fie mai mulți morți și dacă s-ar fi luat în calcul cîtă muniție avuseseră militarii și milițienii, dar uite că nu muriseră cîți ar fi fost normal. De atunci, chiar dacă fusese mai tînăr și mai prost, îi trecuse prin minte că, la Revoluție fusese împrăștiată mai puțină prostie decît de obicei. Sau, poate că proștii fuseseră mai puțini și nu avuseseră arme și muniție și de aia nu putuseră să omoare prea mulți oameni.

Mai tîrziu, prostia se împrăștiase cu prea-de-măsură și ajunsese să fie mai multă decît deșteptăciunea. Niște prieteni de-ai lui, din tinerețe, pe care el îi știa că sînt deștepți, avuseseră parte numai de chestii dubioase: unu', care stătuse în vorbe cu o fată vreo trei ani, se pomenise însurat cu una de-o întîlnise la o coadă la bilete, în gară; se porcăiseră pe locul la rînd și pînă la urmă, după vreo două săptămîni, ajunseseră la primar și se căsătoriseră. De atunci, săracii de ei, numai despre cît de proști fuseseră, se văitau. Altu', băiat finuț, se chinuise și, cum, necum, terminase o facultate. După ce terminase facultatea, începuse să se vaite că ce prost fusese că nu se ținuse de bișniță, să fi făcut și el avere, cum făcuseră atîția alții, doar cu liceul.

Pe lîngă astea, mai erau niște chestii care, era sigur, dovedeau că prostia ajunsese să fie împrăștiată cu mormanul. Deșteptăciunea o fi rămas la fel, dar prostia ajunsese să cadă în capul oamenilor cu roaba și cu camionul. Altfel, nu pricepea cum venea asta, ca oameni de la țară, care aveau terenuri și pomi și vii, oi sau vaci să ajungă să culeagă morcovi, ciuperci sau căpșuni prin alte țări și să-și lase pămînturile pîrloagă și, mai încolo, să le vîndă unor străini din țările în care munceau la cules, iar ei să rămînă numai cu culesul pe moșiile altora.

Era sigur că, dacă ar fi fost mai puțină prostie, oamenii n-ar fi trăit atît de rău, numai din vîndut și cumpărat, fără să facă mare lucru. Ăia de plecaseră la cules, culegeau, încasau niște bani, veneau acasă și cumpărau fructele sau legumele pe care le culeseseră prin țări străine. Dacă ar fi fost să se ia după unii și alții, ar fi rezultat că toată prostia era împrăștiată numai la el: Bă, Iftode, prost ai fost, mă, că n-ai plecat și tu! Te umpleai de bani!; Iftode, cînd te-am luat, am crezut că o să fii, și tu, în stare să faci ceva cu meseria de o aveai! Tu, nu! Prost de bun, asta ai fost și-ai rămas numai prost! Nici ciubucuri de-o șaibă n-ai făcut, că e păcat...Ai lucrat, ca prostul, gratis și după aia nu te-am mai băgat nimeni în seamă; Iftode, dacă n-am fi prieteni, aș zice că ești prost, dar aș, zic că așa ești tu, ce să-i faci, nu putem să fim, toți, deștepți...

Cugetînd, acum, la rece, cum ajunsese berea de mult fiartă cu sare și zahăr, era sigur că o fi fost el prost, că era, sigur, dar restul erau mai proști decît el. Dacă n-ar fi toți așa de proști, i-ar merge și lui mai bine, dar n-avea loc de prostia care-i năclăia pe ailalți, împrăștiată cu toptanul. Pînă la urmă, ce să zică? Și prostia e dar de la Dumnezeu și, cînd face Dumnezeu daruri, dă cu amîndouă mîinile.