Mai prost decît creierul?

 Creierul este un organ ciudat. Este prost. Este lipsit de senzori (adică, de exemplu, nu doare). E aglomerația de celule care se bucură de cea mai bună protecție dintre toate părțile corpului. Ciudățeniile nu se opresc aici. În cazul în care creierul este despărțit de senzori, este capabil să creeze un fel de univers propriu. Idei venite din neant. Creierul poate fi mințit foarte ușor. Atît de ușor, încît se minte singur (vezi mai sus). Creierul este și extrem de leneș. Asta fiindcă este organul care consumă cele mai multe resurse ale organismului. 

Neplăcută listă, nu? De fapt, cele de mai sus se află între principalele explicații pentru succesul multora dintre componentele universului digital (inclusiv partea neplăcută a succesului). Creierul lucrează cu ce i se dă, nu are capacitatea fiziologică de a alege sau de a se opune. Este irelevant pentru creier dacă procesează informația vizuală despre o pădure reală, o fotografie cu o pădure sau curenți electrici introduși direct în celulele nervoase. La fel e și cu sunetele, atingerea, mirosurile sau gusturile. La limită, pentru creier nu există vreo diferență între real și imaginar, între adevăr și fals.

Chiar dacă știm cum se întîmplă astea, nu știm DE CE se întîmplă. De fapt, pentru orice utilizare am dori, nici nu este necesar să știm de ce. E suficient să știm că se întîmplă și cum să facem să se întîmple. Cei care au creat instrumentele universului digital știu că și cum se întîmplă. La fel, în cazul creatorilor de droguri, la fel în cazul profesioniștilor din marketing. 

Din cînd în cînd, mai apar, prin lumea culturală aborigenă informații despre efectele pozitive asupra minții umane pe care le au muzica, vizita la muzeu, cititul sau dansul. Ce este trist de amuzant este că slujitorii culturii de la noi au preluat, tale quale, aceste informații și, ca în cazul oricărei maimuțe dresate să imite, au pus în practică oareșce din informațiile alea, dar fără a dovedi că și înțeleg despre ce e vorba.

De exemplu, nu și-au pus întrebarea cum arată muzeul, cum arată ceea ce prezintă muzeul, ce fel de muzică are un anumit efect ș.a.m.d. Cu atît mai puțin și-au pus întrebarea care sînt aspectele specifice populației României pentru ca efectele pozitive să se producă. Poate ar fi momentul ca slujitorii culturii să-și extindă domeniul de alfabetizare și să depășească nivelul reactiv și imitativ în care băltesc de multe decenii. (Am scris alfabetizare, nu specializare, nu cunoaștere. Doar alfabetizare.) 

Pezențe digitale, absențe reale

Patrimoniul cultural nu valorează mare lucru pînă cînd e furat, dispare sau e distrus. Abia atunci (dar nu pentru multă vreme), se iscă mare agitație vorbindu-se de valori incomensurabile și prețăluiri în multe milioane de unități monetare. "Cad capete", politicienii sforăie cumplit acuze, angajamente și promisiuni, publicul general dă buzna să opineze.

 Cînd au apărut tehnologiile digitale, foarte multă lume a răsuflat ușurată. Dintr-o dată, erau disponibile soluții magice, care sfidau chiar legile fizicii (atît newtoniene, cît și cuantice), iar o răsuflare ușurată s-a auzit pe toată planeta. 

Tehnologia rezolva problemele cu resursele umane necesare pentru îngrijirea și paza patrimoniului cultural, rezolva și multe probleme financiare. Ba, chiar, tehnologiile făceau o joacă de copii toate tribulațiile referitoare la comunicarea patrimoniului. Vrăji digitale aduceau ubicuitate și disponibilitate permanentă și eternă pentru patrimoniul cultural.

În cele din urmă, sistemele eletronice de supraveghere și securitate s-au dovedit a fi una dintre vulnerabilitățile principale în protecția fizică contemporană a patrimoniului cultural. Sistemele eletronice au nevoie de bani pentru întreținere și înlocuire, au nevoie absolut permanentă de alimentare cu energie electrică și, mai ales, nu reacționează fizic atunci cînd un om le depășește.

Sistemele digitale de comunicare și punere în valoare au toate vulnerabilitățile sistemelor de pază, la care se adaugă încă un strat: la capătul celălalt al canalului de comunicare, destinatarul la rîndul lui trebui să dețină tehnologia necesară pentru a privi/asculta patrimoniului (nu mai vorbim despre competențele tehnologice necesare).

Să adăugăm costurile, în creștere, pentru păstrarea în actualitate a informațiilor digitale din urmă cu 25, 20 sau 10 ani. Patrimoniul cultural în formă digitală trebuie adus, permanent, la zi. Atît în ce privește echipamentele, cît și formatele.

 Prin urmare, încotro? Ne permitem costurile prezente și viitoare pentru a rămîne în universul digital și pentru a lăsa tehnologiile de acest tip să ne păzească patrimoniul cultural? Deocamdată, cel puțin în Europa Unională, tehnologiile digitale nu par a fi un argument suficient de puternic pentru a renunța la realitatea fizică a patrimoniului și pentru a înlătura omul din apropierea acestuia.

Țara nu poate fi mai mult

 Votăm sau nu, opinăm sau nu, sînt prea puțini cetățeni de toată mîna care să nu dorească o țară (mai) funcțională, un stat pentru cei mulți, nu pentru puținii privilegiați. De ce nu se întîmplă astea? Nu se întîmplă pentru mai multe motive, amestecate și împletite.

 Un număr important de cetățeni nu-i vor pe privilegiați deoarece se văd pe ei înșiși în acele poziții. Pe ei nu-i deranjează actuala stare de lucruri, ci faptul că nu se pot înfrupta din privilegii. Pentru ei, cea mai mare dorință este să acceadă într-o poziție de cît de mică putere, care să aducă o cîtime de privilegii. Pentru aceștia un stat și o societate care funcționează conform regulilor este cel mai rău lucru care se poate întîmpla. Pentru ei, privilegiile sînt o aspirație, nu o anomalie.

Pentru un alt număr de cetățeni, modificarea, din temelii, a actualei stări de lucruri este una dintre angoasele lor cele mai mari. Acestora le este teamă că nu-și vor găsi locul într-o societate "normală". Văd asta, foarte bine, de muulți ani, în acea parte a societății în chiar eu mă aflu: cultura de drept public. Acești cetățeni trăiesc o teamă reală, pe care am trăit-o și eu: "ce mă fac dacă....?". Pentru ei, doar partea de drept public a societății este locul care le asigură un loc de muncă și o existență, altfel, mizeră. Fie că e vorba de manageri, fie că e vorba de funcționari/ salariați de rînd, pentru ei schimbarea din temelii a actualei stări de lucruri este cel mai rău lucru care se poate întîmpla. Dovada pentru afirmațiile de mai sus vine din două locuri: grevele (inutile în esență) și cîrcoteala pasivă. Frica este cea care-i împiedică pe cetățeni să se implice în schimbarea societății. Frica păstrează feudalii și feudele lor.

Mai este mulțimea cetățenilor cărora nu le pasă. Indiferent cum ar fi societatea, un loc sub soare se găsește și pentru ei. Despre ei nu-s prea multe de spus. Ei nu participă la revoluții, ei nu sînt executați, ei supraviețuiesc pur și simplu. Nici măcar nu se plîng.

Din păcate, pentru noi toți, cei din primele două categorii sîntem prea mulți, 

Credincioși fără scăpare

 În multe privințe e ciudată limba română. Încă se dă în bobi despre cum s-a întîmplat, încă se dă în bobi despre motivele pentru care e așa și nu altcum. Altfel, da, e melodioasă, suculentă și motiv de pasiuni dintre cele mai diverse.

De ceva vreme, mă tot frămîntă o nedumerire, legată de clamata caracteristică a românilor, aceea de a fi între cei mai credincioși dintre europeni. Biserici avem și se tot fac. Ăsta ar fi un motiv. Românii se duc des la biserică. Aici, mai putem negocia. Mai degrabă, aș zice că românii sînt între cei mai credincioși fiindcă limba pe care o vorbesc nu le permite prea multe. Românii "cred" și atît. Ei n-au opinii, ei nu afirmă, ei nu gîndesc. Ei cred (în) tot și (în) toate, spre deosebire de vorbitorii de engleză sau franceză (ori de alte limbi). Bunăoară, în engleză, poți spune "I think" și "I believe", iar în franceză poți spune "je pense" și "je crois". În română, nu prea ai încotro: "eu cred" și atît.

Desigur, glumesc, fiindcă și în română poți spune "părerea mea" despre..., "opinez" că..., "mă gîndesc" că ..., "zic" că ..... Poți folosi pe oricare dintre cele enumerate, doar că-i greu. Obișnuița vorbirii e cu folosirea lui "cred". Și, uite-așa, "credem" că vine ploaia, "credem" că o echipă de fotbal va cîștiga un meci, "credem" că ne vin bine ochii verzi și tot așa. Avem "încrederi", "încredințări", "credulități", "increduli" .... Săracă exprimare și neplăcute consecințe.

În sine, n-ar fi o mare problemă să fim așa credincioși, doar că mintea nu prea cunoaște ocolișuri. Mintea e proastă și funcționează cu ce-i dăm. Fiindcă noi "credem", atunci discuțiile raționale sînt, în general, dificil de purtat, fiindcă noi nu schimbăm opinii și nici nu discutăm despre afirmații. Noi confruntăm credințe, iar confruntarea credințelor e o formă de interacțiune în care rațiunea nu prea reușește să-și găsească locul.

Fiindcă eu "cred" că politicianul X e bun, nu voi accepta argumente și opinii contrare. "Cred" în el cum cred în Dumnezeu. Eu "cred" că vaccinul e rău, iar discuția nu e posibilă. Credința face parte din structura mea mentală profundă. Contrazicerea credinței e un atac la fel de amenințător ca mîna cu cuțit. În psihologie se știe că trăiești ceea ce vorbești și gîndești (nu în pshiholingvistică), așa că, fiindcă noi "credem", nu mai avem loc să gîndim.

Pe lîngă tot felul de revoluții (mai lente sau mai rapide) în limba română, poate ar merita o mică (contra)revoluție în ce privește folosirea credinței. Să credem mai puțin ori doar în Dumnezeu și să gîndim mai mult, ca să lăsăm loc opiniilor, înțelesului, cuvîntării care zidește înțelegere.

 Ce crezi? :) Am dreptate? 

Cultura între cultură și agricultură

 Frecvent, atît în mass-media, cît și în opiniile unor decidenți politici, este menționată o slăbiciune a României, slăbiciune care atîrnă greu în obținerea unei competitivități crescute în contextul economiei globale. Această slăbiciune este exprimată în două feluri: număr foarte ridicat de localități rurale și procent foarte mare de locuitori în mediul rural.

Există o cantitate enormă de studii și cercetări referitoare la avantajele și dezavantajele urbanului față de rural, inclusiv cele care povestesc descoperirile arheologice. Cele din urmă, spun, în linii mari, că aglomerările umane preistorice și din prima parte a antichității, care au depășit nivelul așezărilor de vînători-culegători, au fost cele care au permis primele salturi tehnologice și civilizaționale semnificative. Aceste studii afirmă existența unei cauzalități între aglomerările umane de mari dimensiuni și zorii civilizației tehnologice - revoluția agriculturii (sau revoluția neolitică).

Bronzul și fierul (cu epocile omonime cu tot) sînt considerate a fi tot consecințe ale existenței unor așezări de tip urban. Pe scurt, urbanizarea permite oamenilor să dezvolte tehnologii, nu fiindcă sînt adunați la un loc, ci fiindcă sînt disponibile mai multe resurse, care permit, eventual, experimentarea și descoperirea prin încercare-eroare. (Uu mă întreb de ce oamenii din Americi, în special cea de Sud, deși adunate în așezări de mari dimensiuni și cu populații și resurse numeroase nu au reușit salturile tehnologice ale celor din din cealaltă parte a planetei.)

Prin urmare, avem numeroase temeiuri pentru a spune că orașul este una dintre cheile dezvoltării societății umane, satul fiind locul care alimentează și face posibilă funcționarea celui dintîi. Pînă aici, toate bune și frumoase, dacă n-ar fi un corolar mai puțin plăcut: satul e la baza organizării și funcționării societății, astfel încît n-a meritat și nu merită cheltuirea de resurse pentru ca oamenii satului să aibă o viață la fel de bună ca cei din oraș (aflat în vîrful societății). Mă rog, există o explicație (nu justificare): ierarhia așezărilor reproduce ierarhia grupurilor funcționale ale oamenilor (indiferent în ce formă de așezare/comunitate ar fi adunați).

Trecînd prin istorie, ajungem în zilele noastre, cînd orașele au devenit aproape incompatibile cu mediul natural, aflate într-o anumită formă de antagonism cu cel din urmă. În legătură cu acest subiect, au apărut alte studii și cercetări care, de data asta, atrag atenția (cu dovezi) asupra fragilității orașelor. Între altele, se afirmă că orașele, pe măsură ce cresc în dimensiuni devin din ce în ce mai susceptibile la dezastrele provocate de mediul natural. Alte studii demonstrează că, pe măsură ce orașele devin "mai orașe", costurile păstrării avantajelor urbanizării cresc (adică, este scump să trăiești într-un oraș). Nu este clar dacă există vreo punct de echilibru între mărimea și intensitatea urbanizării și costurile acestora.

Bun... ce au de-a face astea cu subiectul cultură? Păi, chiar dacă nu e cunoscut punctul de echilibru, se pare că un număr din ce în ce mai mare de indivizi au început să simtă costurile vieții în orașe mari și depărtate de mediul natural. (Există importante nuanțe geografice. De exemplu, între Europa, America de Nord și Asia de Sud și Japonia.). Totuși, semnele sînt acolo, întărite nu doar de costurile urbanizării, ci, mai ales, de existența și disponibilitatea automatizării și tehnologiilor digitale. Oamenii încep să părăsească orașele și să dezvolte așezări care combină caracteristici urbane și rurale. 

Pentru cultura instituționalizată apar provocările unei realități care abia se naște. Concentrarea organizațiilor culturale în centrele orașelor va deveni, mai repede decît ne-am aștepta, lipsită de sens și de finalitate. Modelul distribuirii culturii instituționalizate în localitățile rurale, la rîndul său, nu va mai fi fezabil, fiindcă satele vor (re)deveni mici, iar organizarea administrativă în comune nu va facilita, în sine, existența și funcționarea unor instituții culturale permanente, chiar de mici dimensiuni. 

Încotro cultura? 

Feuda publică, urît mirositoare

 În istoria recentă a României, vreme de aproape jumătate de secol, țara a fost o feudă. O feudă de tip comunist, dat tot feudă. În timpul istoric, românii au trăit prea puțin altfel decît în feudalism. Chiar mai puțin de un secol, în perioada dintre domnia lui Cuza și venirea comuniștilor.

 Din 1989 încoace, România nu mai este o feudă, ci o adunătură de mici feude. Feude comunale, orășenești, județene, ministeriale sau instituționale. Entitățile pomenite funcționează exact ca perioada medievală valahă sau moldavă. Țara are niște reguli, dar ele-s aplicate (sau nu) după pofta feudalului. Feudalul (primar, președinte de consiliu județean, ministru sau director) încuviințează tot, hotărăște așa cum i se năzare cine trăiește și cine moare. Mă rog, feudalii de azi nu mai drept de moarte asupra supușilor, dar obținerea sau păstrarea locului de muncă tot la feudal ajunge. Feudalului i se spune baron, dar îmi pare a fi o titulatură prea nobilă, pentru personajul care taie și spînzură.

Feudalul local are o putere atît de mare, încît în fața lui bat temenele miniștrii. De altfel, nici nu ar putea fi altfel, fiindcă, exact ca în evul mediu, feudalul local "pune" un ministru? Cum îl pune? Prin încăierarea cu alți feudali și cu puterea dobîndită prin spolierea avuției publice peste care s-a nemurit. Prin șantaj, amenințare sau cumpărare, feudalul local controlează tot: polițist, judecător, pe trimisul ministrului. Cetățeanul de azi e redus la o formă de șerbie, de iobăgie modernă, cu o iluzie a libertății. Oamenii feudalului, lucrînd împreună, controlează tot, iar cetățeanul știe că orice încercare de frondă se poate sfîrși prost.  

Directorul de companie națională sau de instituție publică ajunge acolo pentru a "suge" cît mai mult și cît mai repede. Ca să aibă pentru nesătula lui burtă, ca să aibă și pentru peșcheșul cuvenit celui care la pus acolo. 

Desigur, totul e făcut din nenumărate nuanțe de gri, într-o societate cu atît de multe relativități, încît orice păcat e acoperit cu tot felul de iertări. Există și mărunte insule colorate, în care normalitatea are statut de refugiat, un fel de mici exponate tolerate fiindcă nu pot face rău feudalismului și feudelor. 

Plînsul inutil pentru ce-ai ignorat

 Cu alte prilejuri, chiar multe, am mai abordat necesitatea protejării acelei părți a patrimoniului cultural care are caracter colectiv, prin creație și păstrare. Evident, mă refer la cultura materială tradițională (componenta imaterială este o categorie distinctă). Cîndva, prin 2005-2006 am și redactat o serie de texte, din care onor funcționarii Ministerului Culturii din acea vreme au ales să păstreze doar unele fragmente, cunoscute ca Legea nr. 26/2008. Ce n-au păstrat funcționarii au fost tocmai textele care ar fi permis, încă de atunci, o protejare rezonabilă a culturii materiale tradiționale (prin intermediul mărcii tradiționale). 

A trecut vremea și, într-un tîrziu, funcționarii din organismele UE au reușit să înțeleagă că, în contextul economiei globale, cu state extrem de agresive din punct de vedere economic, lipsa unei protecții adecvate a resurselor culturale de pe teritoriul Uniunii poate genera pierderi importante Statelor Membre (nu doar economice, ci și din punct de vedere identitar). Munca funcționarilor europeni s-a concretizat în Regulamentul (UE) 2023/2411 (disponibil aici).

Nu o să te plictisesc cu o analiză sau cu o "traducere" a numitului Regulament. În schimb, o să-ți explic ce se poate întîmpla atunci cînd:

a)o anumită expresie a culturii materiale tradiționale nu este protejată prin intermediul indicației geografice

sau

b)intenția de protecție nu este pusă în practică în mod coerent.

 

O să încep cu cîteva fapte:

-obiecte ceramice (din lut), vîndute de mari lanțuri de magazine, care-s incripționate cu "Horezu"/ "Horez"/ "Hurezi"; "Korond"/ "Corund"/ "Korund";  "Marginea" etc.

-obiecte vestimentare, vîndute în tot felul de locuri, care au pe etichetă: "ie de Breaza", "cămașă tradițională românească/ oltenească" etc.

-obiecte din lemn, fibre vegetale sau animale ori alte materiale, vîndute în tot felul de locuri și prezentate (marcate sau etichetate) ca fiind produse în variate localități sau zone ale României

-meșteșugari tradiționali sau alți producători manufacturieri din România care renunță la meșteșuguri/ ocupații/ afaceri, sufocați de produse importate (sau nu) la prețuri ridicol de mici și prezentate, mincinos, ca fiind românești sau cu o anumită origine, precis identificată pe teritoriul României.

 Faptele de mai sus fac parte din războaiele economice sau hibrid, care afectează atît România, cît și Uniunea Europeană.

Teoretic, orice creație materială umană poate fi protejată prin intermediul unei mărci. Atunci cînd se întîmplă asta, titularul mărcii poate interzice oricui să producă ceva anume folosind acea marcă, poate cere o anumită sumă de bani pentru utilizarea mărcii (licențiere) sau poate solicita aplicarea de sancțiuni (inclusiv penale) pentru încălcarea dreptului de utilizare a mărcii.

Ei bine, pe măsură ce resursele generale ale umanității scad, iar impactul limitativ al mărcilor (și al altor instrumente ale proprietății industriale) crește, devine interesant un nou cîmp de război: cultura (materială) tradițională. 

De ce este interesant acest nou front? Fiindcă această cultură este una cu creator (și deținător) colectiv (doar prin excepție individual). Fiindcă elementele culturii materiale tradiționale sînt de natură să creeze puternice atașamente emoționale și, prin urmare, favorizează impulsul de cumpărare. Fiindcă, nu în cele din urmă, controlînd felul cum se manifestă cultura tradițională, poți influența, semnificativ, capacitatea de rezistență a unei societăți în fața agresiunilor (inclusiv militare).

Deocamdată, Statul Român se scarpină după ureche, neștiind cum și ce să facă pentru aplicarea Regulamentului UE pomenit. Nu c-ar fi pentru prima dată... Din păcate pentru noi (toți), nici Ministerul Culturii și nici Institutul Național al Patrimoniului nu au oameni cu suficientă dorință pentru a se apuca să notifice organismele UE în ce privește îndeplinirea rolului lor din perspectiva  Regulamentului. 

Cînd ești mîță cuantică

 Mîța lui Schrodinger este povestea frumoasă care ambalează unul dintre cele mai dificile concepte ale fizicii: incertitudinea cuantică. Pe scurt: într-o cutie e o mîță, despre care nu știi dacă-i vie sau moartă. Ea va fi ori vie ori moartă abia cînd deschizi cutia. Nu știe nimeni de ce fie trăiește, fie moare atunci cînd deschizi cutia și nici de ce la o deschidere va fi vie, iar la următoarea va fi moartă (sau invers). Ce este sigur este starea mîței înainte de deschiderea cutiei: viemoartă (sau moartăvie). Asta se numește stare de incertitudine cuantică. S-au oferit multe explicații pentru starea mîței după deschiderea cutiei, dar nici una nu rezolvă nici problema stării de incertitudine în care se află mîța cît timp cutia e închisă și nici de ce, după deschidere, incertitudinea dispare (mîța fiind ori vie ori moartă). Una dintre explicații, utilă pentru exercițiul care urmează spune că incertitudinea dispare datorită intenției inconștiente a observatorului (cel care deschide cutia). Adică, dacă, în mod inconștient, observatorul se așteaptă ca mîța să fie vie, așa va fi. Dacă se așteaptă să fie moartă, așa va fi.

Îmi place această explicație deoarece se leagă, foarte frumos, de partea artistico-filozofică a managementului. Managementul are, între fundamentele lui, o importantă componentă de viitorologie (o ramură a cunoașterii care se referă la anticiparea viitorului).  În fizică, matematică și chimie, viitorul este, în general, ceva simplu: dacă pocnești un ou crud cu un baros din fontă, viitorul oului e simplu, lipsit de incertitudine. În management, care are a face cu oameni și cu grupurile/societățile pe care le formează, lucrurile nu mai sînt la fel de simplu. Dacă pocnești un om, viitorul omului (și al tău) este improbabil: poate să se supere, poate să facă un infarct, poate să leșine, poate să te pocnească înapoi, poate să..., poate să..., poate să.

 Ce face managementul (și făcea înainte de a fi botezat așa)? După ce încearcă să cunoască condițiile trecute și prezente ale unui sistem social, va oferi una sau mai multe ținte, respectiv stări viitoare ale sistemului respectiv. Acele stări viitoare se numesc, cu un cuvînt generic, obiective. Obiectivele sînt importante fiindcă ele condiționează desfășurarea anumitor acțiuni necesare îndeplinirii obiectivelor (adică viitorului). Revenind la pocnitul omului (omului, nu oului), dacă-l pocnești fără să-i cunoști circumstanțele și fără să cunoști finalitatea pe care o dorești (adică, ce dorești să obții de la el), vei fi nevoit să faci față incertitudinii. Dacă, în schimb, i-au cunoscut circumstanțele, și pe baza lor, ai hotărît ce vrei să obții, probabilitatea de a obține ceea ce ai dorit devine foarte mare (incertitudinea a scăzut). (Cam așa se întîmplă în cazul persuadării. În cazul manipulării e ceva mai complicat.)

 Cele de mai sus se aplică, exact cum le-am descris, în cazul oricărui grup social: cuplu, familie, echipă de fotbal, domeniu socio-economic (cultură sau sport) ori țară. Cei ajunși să facă managementul grupurilor respective au, în general, cam două opțiuni; să ofere ținta din viitor a acelui grup sau să-l lase să bîntuie prin timp în mod haotic (incertitudine maximă).

 Ce se întîmplă, în ultima vreme, în societatea românească, cu ascensiunea opiniilor (și partidelor) de tip extremist și cu admirație în creștere față de trecutul socialist-comunist al țării are explicație în cele de mai sus. Oamenii nu vor incertitudine, doresc o direcție, o țintă. Societatea românească de astăzi se uită, cu nostalgie, la trecut comunist fiindcă, îți place sau nu, regimul comunist oferea exact ce-și doreau oamenii: o țintă. (Să nu faci eroarea de a spune că era o țintă tembelă. Singurul lucru relevant este existența țintei, a obiectivului.) De vreo 35-36 de ani, România a existat și a funcționat în stare de incertitudine. Cei care au plecat din țară au plecat către țări cu o incertitudine mai mică.

 Ce i se poate întîmpla României, dacă nu are un obiectiv de țară? Ce ți se întîmplă ție, fără un obiectiv de viață? La un moment dat, cineva va deschide cutia și vei fi viu sau mort. La fel și cu România. 

Partea funcțională a delirului

 Cu ceva timp în urmă, am fost întrebat dacă o instituție publică (de cultură) poate să fie performantă fiind parte într-un sistem disfuncțional. (Sper că-mi amintesc bine întrebarea.)

 Aș zice că răspunsul este pozitiv. Și adaug o nuanță: sistemul respectiv să fie doar disfuncțional, nu ostil. Statul Român este un sistem disfuncțional. Totuși, există elemente performante ale statului. De exemplu, unele județe sau alte unități administrativ teritoriale. Din fericire pentru acestea, statul român (feudal) nu este ostil. Ar putea fi, dar rămîne doar disfuncțional.

Coborîm nivelul. Sistemele instituționale ale ministerelor culturii, educației și sănătății sînt (profund) disfuncționale. Totuși, elemente ale acestor sisteme reușesc să fie performante (muzee, instituții de spectacole, spitale, unități de învățămînt). Performanța încetează atunci cînd entitățile centrale o iau razna și devin ostile. Ostilitatea apare doar ca o toană ministerială, a persoanei care consumă oxigen în biroul ministerial, fără legătură cu performanța elementului instituțional. Altfel spus, nu performanța managerului și instituției sînt cauza ostilității, ci orice alt motiv imaginabil (culoarea ochilor, preferințe diferite pentru ciorapi sau tocănițe).

Totuși, dacă sistemele sînt disfuncționale, cum e posibilă performanța?! Experiența mea directă, dar și observația atentă a experiențelor altora, mi-au arătat că performanța, în cadrul sistemelor disfuncționale, este rezultatul direct al managementului. Un manager performant știe, în primul rînd, să adune, în jurul lui, profesioniști dedicați propriilor profesii, domeniului în care lucrează și instituției în care muncesc. Nu în cele din urmă, acești profesioniști sînt loiali managerului și instituției. Un manager comod sau inept nu va genera performanță indiferent cît de funcțional este sistemul în care se află. În afară de cele pomenite, managerul și cei din jurul lui generează performanță fiindcă sînt creativi și proactivi. De obicei, nu discută, la infinit, problemele, ci discută, punctual și aplicat, soluțiile. Pentru aceștia, greșeala face parte din proces este, cumva, inevitabilă. Pentru aceștia, performanța este rezultatul unui șir foarte lung de greșeli depășite și de soluții la o mulțime de probleme.

Cam pe aici începi să-ți pierzi atenția. O să revin asupra subiectului. 

Oameni, autorități, comunități

 După ce am avut posibilitatea să urmăresc prezentările a 30 de inițiative din domeniul patrimoniului cultural, practic cele mai bune din Europa geografică, am încercat să înțeleg dacă există ceva comun tuturor acestora, altfel extrem de diverse.

Evident, toate întruneau criteriul relevanței, din perspectiva celor care au decis că sînt cele mai bune. Ce altceva? Aș zice că toate acestea au fost, mai înainte, relevante pentru a) oameni, b) autorități, c) combinația celor anterioare. Pare un truism. Este un truism: inițiativele (ca și organizațiile) nu se nasc sau nu trăiesc dacă nu-s relevante pentru entitățile a), b) și c) de mai sus. Din nou, enunțul este unul trivial. Totuși, de ce insist asupra lui?

 Înainte de a răspunde, vreau să-ți atrag atenția asupra unui detaliu: din enumerarea mea lipsesc comunitățile, dar am inclus în ea autoritățile. Două mari greșeli, nu-i așa?! Încep cu a doua: autoritățile nu există. Ele sînt niște abstracțiuni juridice, nici convenții sociale. Nu au o existență în realitatea simțurilor. Le-am inclus în enumerare, fiindcă, în anumite circumstanțe, autoritățile capătă relevanța unor entități autonome. Un fel de Frankestein sociali. Niște orori improbabile, născute de creatori demenți. La o adică, asta și sînt. Forme de viață artificială, ciborgi neîntrupați. Chiar dacă, în esență, în acele autorități, există oameni, oamenii cu pricina sînt depersonalizați. Personalitățile lor sînt topite și transformate într-o mîzgă ciudată, denumită "cultură organizațională". E complicat... hai să renunțăm la autorități, ca organizații. Să zicem autorități și să înțelegem persoane care ocupă o poziție de decizie. Dar, dacă facem așa, atunci enumerarea se reduce la un singur element: oameni. Aproape că am ajuns la una dintre marile idei ale lui Platon, nu? O mulțime cu un element, pe care-l putem trata ca pe UNUL sau ca pe mai mulți. Iar complic discuția, nu-i așa? O simplific: cele 30 de inițiative cu care am început au dovenit că sînt relevante pentru oameni.

Prima greșeală: să ignor comunitățile. Merit afurisit pentru asta, nu?! Adică, nu-i necesar ca inițiativele din domeniul patrimoniului cultural să fie relevante pentru comunități? Ei bine, nu-i necesar! Comunitățile nu există. Sînt tot abstracțiuni. Comunitatea e un cuvînt în care putem vîrî ce vrem și ce nu vrem, în orice combinație imaginabilă. Comunitatea iubitorilor de pîrși mov, comunitatea amatorilor de căciuli din blănițe de pîrși mov, comunitatea mîncăilor de pîrși mov la proțap, comunitatea celor care urăsc pe cei din prima comunitate și tot așa. Comunitatea, care dacă e un cuvînt teribil de neplăcut, oferă cîteva avantaje. De exemplu, ne permite să lucrăm cu numere mici. N-o să numărăm de patru ori cîteva milioane de invizi. O să numărăm doar patru mulțimi. Simplu și elegant. Atît de simplu, încît, în realitatea mundană, foarte rar reușim să lucrăm cu comunitățile. Nu de alta, dar oamenii au prostul obicei să nu stea lipiți în comunitățile în care credem noi că s-ar potrivi. Dacă așa, ce ne rămîne? Eu zic să ne mulțumim tot cu oamenii. Cu toți și, mai ales, cu fiecare în parte.

Revenind la încercarea mea de a înțelege. Cele 30 de inițiative pomenite îmi pare că au reușit ceva esențial. Critic. Fundamental. Au reușit să fie relevante pentru un număr important de oameni, de indivizi. Au reușit să creeze o relație foarte personală nu cu comunități sau autorități, ci cu indivizii din acestea. Reușita lor inițială, înainte de a fi premiate, a fost faptul că au creat o anumită emoție cu indivizii. Nu cu abstracțiunile juridice sau cu convențiile sociale, ci cu oamenii. Am urmărit prezentările și am observat emoțiile pozitive ale oamenilor care au apreciat acele inițiative. Aceste emoțiii au sprijinit activitățile, au făcut ca oamenii să participe și să se simtă apropiați.

Aș zice că eșecul fundamental al celor care lucrează cu patrimoniul cultural este atunci cînd nu creează relații personale, bazate pe emoții pozitive, cu fiecare dintre oamenii cărora li se adresează sau ar trebui să li se adreseze. Slujitorii patrimoniului cultural ar trebui să fie manipulatorii emoțiilor fiecărui individ care interacționează cu acel patrimoniu. Comunitatea clasei a IV-a Z nu există. Există 25 de copii, cu 25 de percepții unice, cu 25 de experiențe memorabile. De aceea, cei care prezintă patrimoniul cultural trebuie să țintească 25 de povești de dragoste.