Cu alte prilejuri, chiar multe, am mai abordat necesitatea protejării acelei părți a patrimoniului cultural care are caracter colectiv, prin creație și păstrare. Evident, mă refer la cultura materială tradițională (componenta imaterială este o categorie distinctă). Cîndva, prin 2005-2006 am și redactat o serie de texte, din care onor funcționarii Ministerului Culturii din acea vreme au ales să păstreze doar unele fragmente, cunoscute ca Legea nr. 26/2008. Ce n-au păstrat funcționarii au fost tocmai textele care ar fi permis, încă de atunci, o protejare rezonabilă a culturii materiale tradiționale (prin intermediul mărcii tradiționale).
A trecut vremea și, într-un tîrziu, funcționarii din organismele UE au reușit să înțeleagă că, în contextul economiei globale, cu state extrem de agresive din punct de vedere economic, lipsa unei protecții adecvate a resurselor culturale de pe teritoriul Uniunii poate genera pierderi importante Statelor Membre (nu doar economice, ci și din punct de vedere identitar). Munca funcționarilor europeni s-a concretizat în Regulamentul (UE) 2023/2411 (disponibil aici).
Nu o să te plictisesc cu o analiză sau cu o "traducere" a numitului Regulament. În schimb, o să-ți explic ce se poate întîmpla atunci cînd:
a)o anumită expresie a culturii materiale tradiționale nu este protejată prin intermediul indicației geografice
sau
b)intenția de protecție nu este pusă în practică în mod coerent.
O să încep cu cîteva fapte:
-obiecte ceramice (din lut), vîndute de mari lanțuri de magazine, care-s incripționate cu "Horezu"/ "Horez"/ "Hurezi"; "Korond"/ "Corund"/ "Korund"; "Marginea" etc.
-obiecte vestimentare, vîndute în tot felul de locuri, care au pe etichetă: "ie de Breaza", "cămașă tradițională românească/ oltenească" etc.
-obiecte din lemn, fibre vegetale sau animale ori alte materiale, vîndute în tot felul de locuri și prezentate (marcate sau etichetate) ca fiind produse în variate localități sau zone ale României
-meșteșugari tradiționali sau alți producători manufacturieri din România care renunță la meșteșuguri/ ocupații/ afaceri, sufocați de produse importate (sau nu) la prețuri ridicol de mici și prezentate, mincinos, ca fiind românești sau cu o anumită origine, precis identificată pe teritoriul României.
Faptele de mai sus fac parte din războaiele economice sau hibrid, care afectează atît România, cît și Uniunea Europeană.
Teoretic, orice creație materială umană poate fi protejată prin intermediul unei mărci. Atunci cînd se întîmplă asta, titularul mărcii poate interzice oricui să producă ceva anume folosind acea marcă, poate cere o anumită sumă de bani pentru utilizarea mărcii (licențiere) sau poate solicita aplicarea de sancțiuni (inclusiv penale) pentru încălcarea dreptului de utilizare a mărcii.
Ei bine, pe măsură ce resursele generale ale umanității scad, iar impactul limitativ al mărcilor (și al altor instrumente ale proprietății industriale) crește, devine interesant un nou cîmp de război: cultura (materială) tradițională.
De ce este interesant acest nou front? Fiindcă această cultură este una cu creator (și deținător) colectiv (doar prin excepție individual). Fiindcă elementele culturii materiale tradiționale sînt de natură să creeze puternice atașamente emoționale și, prin urmare, favorizează impulsul de cumpărare. Fiindcă, nu în cele din urmă, controlînd felul cum se manifestă cultura tradițională, poți influența, semnificativ, capacitatea de rezistență a unei societăți în fața agresiunilor (inclusiv militare).
Deocamdată, Statul Român se scarpină după ureche, neștiind cum și ce să facă pentru aplicarea Regulamentului UE pomenit. Nu c-ar fi pentru prima dată... Din păcate pentru noi (toți), nici Ministerul Culturii și nici Institutul Național al Patrimoniului nu au oameni cu suficientă dorință pentru a se apuca să notifice organismele UE în ce privește îndeplinirea rolului lor din perspectiva Regulamentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu