Mîța lui Schrodinger este povestea frumoasă care ambalează unul dintre cele mai dificile concepte ale fizicii: incertitudinea cuantică. Pe scurt: într-o cutie e o mîță, despre care nu știi dacă-i vie sau moartă. Ea va fi ori vie ori moartă abia cînd deschizi cutia. Nu știe nimeni de ce fie trăiește, fie moare atunci cînd deschizi cutia și nici de ce la o deschidere va fi vie, iar la următoarea va fi moartă (sau invers). Ce este sigur este starea mîței înainte de deschiderea cutiei: viemoartă (sau moartăvie). Asta se numește stare de incertitudine cuantică. S-au oferit multe explicații pentru starea mîței după deschiderea cutiei, dar nici una nu rezolvă nici problema stării de incertitudine în care se află mîța cît timp cutia e închisă și nici de ce, după deschidere, incertitudinea dispare (mîța fiind ori vie ori moartă). Una dintre explicații, utilă pentru exercițiul care urmează spune că incertitudinea dispare datorită intenției inconștiente a observatorului (cel care deschide cutia). Adică, dacă, în mod inconștient, observatorul se așteaptă ca mîța să fie vie, așa va fi. Dacă se așteaptă să fie moartă, așa va fi.
Îmi place această explicație deoarece se leagă, foarte frumos, de partea artistico-filozofică a managementului. Managementul are, între fundamentele lui, o importantă componentă de viitorologie (o ramură a cunoașterii care se referă la anticiparea viitorului). În fizică, matematică și chimie, viitorul este, în general, ceva simplu: dacă pocnești un ou crud cu un baros din fontă, viitorul oului e simplu. În management, care are a face cu oameni și cu grupurile/societățile pe care le formează, lucrurile nu mai sînt la fel de simplu. Dacă pocnești un om, viitorul omului (și al tău) este improbabil: poate să se supere, poate să facă un infarct, poate să leșine, poate să te pocnească înapoi, poate să..., poate să..., poate să.
Ce face managementul (și făcea înainte de a fi botezat așa)? După ce încearcă să cunoască condițiile trecute și prezente ale unui sistem social, va oferi una sau mai multe ținte, respectiv stări viitoare ale sistemului respectiv. Acele stări viitoare se numesc, cu un cuvînt generic, obiective. Obiectivele sînt importante fiindcă ele condiționează desfășurarea anumitor acțiuni necesare îndeplinirii obiectivelor (adică viitorului). Revenind la pocnitul omului (omului, nu oului), dacă-l pocnești fără să-i cunoști circumstanțele și fără să cunoști finalitatea pe care o dorești (adică, ce dorești să obții de la el), vei fi nevoit să faci față incertitudinii. Dacă, în schimb, i-au cunoscut circumstanțele, și pe baza lor, ai hotărît ce vrei să obții, probabilitatea de a obține ceea ce ai dorit devine foarte mare (incertitudinea a scăzut). (Cam așa se întîmplă în cazul persuadării. În cazul manipulării e ceva mai complicat.)
Cele de mai sus se aplică, exact cum le-am descris, în cazul oricărui grup social: cuplu, familie, echipă de fotbal, domeniu socio-economic (cultură sau sport) ori țară. Cei ajunși să facă managementul grupurilor respective au, în general, cam două opțiuni; să ofere ținta din viitor a acelui grup sau să-l lase să bîntuie prin timp în mod haotic (incertitudine maximă).
Ce se întîmplă, în ultima vreme, în societatea românească, cu ascensiunea opiniilor (și partidelor) de tip extremist și cu admirație în creștere față de trecutul socialist-comunist al țării are explicație în cele de mai sus. Oamenii nu vor incertitudine, doresc o anumită direcție, o anumită țintă. Societatea românească de astăzi se uită, cu nostalgie, la trecut comunist fiindcă, îți place sau nu, regimul comunist oferea exact ce-și doreau oamenii: o țintă clară. (Să nu faci eroarea de a spune că era o țintă tembelă. Singurul lucru relevant este existența țintei, a obiectivului.) De vreo 35-36 de ani, România a existat și a funcționat în stare de incertitudine. Cei care au plecat din țară au plecat către țări cu o incertitudine mai mică.
Ce i se poate întîmpla României, dacă nu are un obiectiv de țară? Ce ți se întîmplă ție, fără un obiectiv de viață? La un moment dat, cineva va deschide cutia și vei fi viu sau mort. La fel și cu România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu