În multe privințe e ciudată limba română. Încă se dă în bobi despre cum s-a întîmplat, încă se dă în bobi despre motivele pentru care e așa și nu altcum. Altfel, da, e melodioasă, suculentă și motiv de pasiuni dintre cele mai diverse.
De ceva vreme, mă tot frămîntă o nedumerire, legată de clamata caracteristică a românilor, aceea de a fi între cei mai credincioși dintre europeni. Biserici avem și se tot fac. Ăsta ar fi un motiv. Românii se duc des la biserică. Aici, mai putem negocia. Mai degrabă, aș zice că românii sînt între cei mai credincioși fiindcă limba pe care o vorbesc nu le permite prea multe. Românii "cred" și atît. Ei n-au opinii, ei nu afirmă, ei nu gîndesc. Ei cred (în) tot și (în) toate, spre deosebire de vorbitorii de engleză sau franceză (ori de alte limbi). Bunăoară, în engleză, poți spune "I think" și "I believe", iar în franceză poți spune "je pense" și "je crois". În română, nu prea ai încotro: "eu cred" și atît.
Desigur, glumesc, fiindcă și în română poți spune "părerea mea" despre..., "opinez" că..., "mă gîndesc" că ..., "zic" că ..... Poți folosi pe oricare dintre cele enumerate, doar că-i greu. Obișnuița vorbirii e cu folosirea lui "cred". Și, uite-așa, "credem" că vine ploaia, "credem" că o echipă de fotbal va cîștiga un meci, "credem" că ne vin bine ochii verzi și tot așa. Avem "încrederi", "încredințări", "credulități", "increduli" .... Săracă exprimare și neplăcute consecințe.
În sine, n-ar fi o mare problemă să fim așa credincioși, doar că mintea nu prea cunoaște ocolișuri. Mintea e proastă și funcționează cu ce-i dăm. Fiindcă noi "credem", atunci discuțiile raționale sînt, în general, dificil de purtat, fiindcă noi nu schimbăm opinii și nici nu discutăm despre afirmații. Noi confruntăm credințe, iar confruntarea credințelor e o formă de interacțiune în care rațiunea nu prea reușește să-și găsească locul.
Fiindcă eu "cred" că politicianul X e bun, nu voi accepta argumente și opinii contrare. "Cred" în el cum cred în Dumnezeu. Eu "cred" că vaccinul e rău, iar discuția nu e posibilă. Credința face parte din structura mea mentală profundă. Contrazicerea credinței e un atac la fel de amenințător ca mîna cu cuțit. În psihologie se știe că trăiești ceea ce vorbești și gîndești (nu în pshiholingvistică), așa că, fiindcă noi "credem", nu mai avem loc să gîndim.
Pe lîngă tot felul de revoluții (mai lente sau mai rapide) în limba română, poate ar merita o mică (contra)revoluție în ce privește folosirea credinței. Să credem mai puțin ori doar în Dumnezeu și să gîndim mai mult, ca să lăsăm loc opiniilor, înțelesului, cuvîntării care zidește înțelegere.
Ce crezi? :) Am dreptate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu