În istoria recentă a României, vreme de aproape jumătate de secol, țara a fost o feudă. O feudă de tip comunist, dat tot feudă. În timpul istoric, românii au trăit prea puțin altfel decît în feudalism. Chiar mai puțin de un secol, în perioada dintre domnia lui Cuza și venirea comuniștilor.
Din 1989 încoace, România nu mai este o feudă, ci o adunătură de mici feude. Feude comunale, orășenești, județene, ministeriale sau instituționale. Entitățile pomenite funcționează exact ca perioada medievală valahă sau moldavă. Țara are niște reguli, dar ele-s aplicate (sau nu) după pofta feudalului. Feudalul (primar, președinte de consiliu județean, ministru sau director) încuviințează tot, hotărăște așa cum i se năzare cine trăiește și cine moare. Mă rog, feudalii de azi nu mai drept de moarte asupra supușilor, dar obținerea sau păstrarea locului de muncă tot la feudal ajunge. Feudalului i se spune baron, dar îmi pare a fi o titulatură prea nobilă, pentru personajul care taie și spînzură.
Feudalul local are o putere atît de mare, încît în fața lui bat temenele miniștrii. De altfel, nici nu ar putea fi altfel, fiindcă, exact ca în evul mediu, feudalul local "pune" un ministru? Cum îl pune? Prin încăierarea cu alți feudali și cu puterea dobîndită prin spolierea avuției publice peste care s-a nemurit. Prin șantaj, amenințare sau cumpărare, feudalul local controlează tot: polițist, judecător, pe trimisul ministrului. Cetățeanul de azi e redus la o formă de șerbie, de iobăgie modernă, cu o iluzie a libertății. Oamenii feudalului, lucrînd împreună, controlează tot, iar cetățeanul știe că orice încercare de frondă se poate sfîrși prost.
Directorul de companie națională sau de instituție publică ajunge acolo pentru a "suge" cît mai mult și cît mai repede. Ca să aibă pentru nesătula lui burtă, ca să aibă și pentru peșcheșul cuvenit celui care la pus acolo.
Desigur, totul e făcut din nenumărate nuanțe de gri, într-o societate cu atît de multe relativități, încît orice păcat e acoperit cu tot felul de iertări. Există și mărunte insule colorate, în care normalitatea are statut de refugiat, un fel de mici exponate tolerate fiindcă nu pot face rău feudalismului și feudelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu