Evaluarea personalului din sistemul public

Dacă înţelegi sistemul public ca pe un sistem organizaţional care este supus constrîngerilor economice, vei observa că un astfel de sistem, pentru a putea funcţiona, are nevoie de mijloace financiare suficiente pentru a-şi putea efectua activităţile. Truismele economice ne spun că un sistem economic funcţional în mod durabil trebuie să-şi asigure un raport pozitiv între venituri şi cheltuieli. Atingerea unei astfel de ţinte se obţine prin creşterea veniturilor, scăderea cheltuielilor sau o combinaţie a acestora. Veniturile unui sistem public (prin definiţie non-profit, adică un sistem care nu face afaceri pentru profit) sunt asigurate prin taxe şi impozite, prin împrumuturi publice și, eventual, în urma administrării diferitelor tipuri de resurse non-private. Cheltuielile sînt reprezentate (ca în cazul oricărui sistem economic) de costurile cu forţa de muncă, costurile cu investiţiile necesare dezvoltării și de cheltuielile  cu activitățile curente.

Atunci cînd se judecă eficiența economică a unui sistem public se face comparația între încasări și cheltuieli. Desigur, la modul ideal, această comparație trebuie să fie pozitivă în favoarea încasărilor. Chiar dacă există exemple notabile de sisteme publice care se dezvoltă trăind pe datorie (SUA formează un astfel de exemplu), la modul general astfel de situații sînt excepționale. În cazul României, ultimii ani de analize au condus către ideea că sistemul este dezechilibrat deoarece cheltuielile cu sistemul public sînt prea mari. Analiza mai profundă a condus la concluzia că una dintre cele mai mari probleme a sistemul public este numărul excesiv de salariați plătiți din fonduri publice. A mai fost o concluzie, diluată, că și alte cheltuieli sînt excesive și ar trebui reduse.

Devenind evident că sînt prea mulți salariați publici, un procent semnificativ din aceștia a fost concediat. Totuși, nu s-a întîmplat vreo minune fiindcă performanța generală (inclusiv economică) nu a crescut așa cum s-a intenționat. Au fost raportate creșteri ale PIB, dar fără siguranța unei creșteri durabile. Iarăși s-au făcut analize, iarăși s-a arătat cu degetul către salariații din sistemul public. De această dată, s-a vorbit despre performanța foarte scăzută a muncii acestor salariați. Care au fost concluziile? Fiindcă nu sînt performanți, nu mărim salariiile. Totuși, analize reale de performanță nu s-au făcut. Nici măcar niște criterii nu au fost stabilite, comunicate și aplicate/testate, dar concluzia era știută. Pînă la urmă, sistemul unic de salarizare a ajuns mai multe sisteme de salarizare, într-o manieră care are și o caracteristică pozitivă: nemulțumește pe toată lumea.

Ajungem, prin urmare, la evaluarea performanțelor salariaților publici. Ce evaluăm fiindcă, în multe cazuri, nu există o relație clară între intrări (resurse și bani) și ieșiri (rezultate și impact)? Soluții există și pentru evaluarea performanței celor nu lucrează "în producție": ordine publică, contabili și economiști, bibliotecari, muzeografi, medici. Aplicarea soluțiilor nu exclude obiceiul cel rău al primirii nepoților și rudelor, doar îi adaugă mai puține dureri de cap. Dacă ruda sau prietenul mai și știe ce l-ai ajutat să ajungă să facă, atunci n-o să mai fie dureri de cap cu justificările pentru salarii sau angajări, fiindcă nu faci nimănui o favoare dacă îl angajazi sau evaluezi după merit.

Totuși, care e filozofia evaluării? Păi, filozofia asta e una foarte simplă. Este inversul angajarării și al examinării de după cursurile urmate în pe durata carierei profesionale. Desigur, trebuie să fii tîmpit ca, în cadrul evaluării, să faci aceeași greșeală care se face la angajare și să ceri recitarea unor hălci de acte normative și alte subiecte insipide. Pentru a nu fi tîmpit, este suficient să înțelegi care este finalitatea muncii unui salariat nonproductiv (repet și subliniez: fi-na-li-ta-tea). Dacă este, încă greu, să înțelegi finalitatea, gîndește-te care sînt circumstanțele în care vei aplica o sancțiune pentru o muncă făcută defectuos. Acele circumstanțe urmează a fi formalizate și instrumentalizate, devenind criterii obiective de evaluare, nimic altceva decît inversul obiectivelor individuale de performanță.