Formă, (re)formă și (de)formare în educație

Anual sau chiar de mai multe ori pe an se discută, se promovoază și se aprobă cîte o reformă în educație. Nu vreau să insist asupra motivelor și motivațiilor din spatele acestor inițiative (după cum zic unele guri rele, nu e vorba decît despre bani, fiindcă orice nouă reformă înseamnă noi motive pentru ca unii și alții să facă un ban cinstit pe seama părinților elevilor).

Ceea ce mă surprinde și mă interesează este abordarea permanent lineară a reformatorilor. În prezent se discută despre scoaterea latinei din programa învățămîntului gimnazial și despre scoaterea a unei ore de română, istorie și geografie. Toate astea ar urma să fie înlocuite cu niște neclare materii educaționale pentru sociatate, civism și etc. Dacă în privința latinei aprob pozitiv (argumentele alea cu limba culturii și civilizației nu stau în picioare pentru copii de clasa a VII-a, ca să nu mai zic că pînă apucă să învețe fundamentele, încep s-o uite la liceu), în privința românei, istoriei și geografiei, am rezerve.

În ceea ce privește româna, creatorii de programe și manuale ar putea foarte ușor să folosească învățarea limbii și literaturii române ca pe un vehicul de transmitere și a altor cunoștințe, informații și valori (din domeniul civismului, cetățeniei, consumerismului, mediului ș.a.m.d). În plus, ar trebui să înțeleagă că la educație civică este important ca cei mici să înțeleagă cum e cu sistemele sociale, cum funcționează societatea și altele asemenea, iar nu tot felul de bazaconii, abundente în manuale (și care dovedesc necunoașterea domeniilor cu pricina de către autori și revizorii ministerului). Desigur, din întîmplare, livrarea acelor informații s-ar putea face la pachet cu regulile gramaticii și lingvisticii. La final, viitorii electori vor putea să aleagă între candidații care doresc doar voturi și cei care doresc cetățeni care să-i fraierească [lipsește sau nu un cuvînt din două litere?] La fel, cu istoria. Onor autorii și revizorii din minister ar putea să renunțe la tabloidizarea manualelor (a tututor manualelor, care au o grafică și o prezentare făcută de experimentatori nebuni) și ar putea să prezinte informații despre impactul intervenției omului în mediu (desigur, pentru așa ceva, ar trebui să cunoască mai multă istorie decît cunosc eu) sau despre impactul corupției asupra fenomenelor istorice (iar au nevoie de cunoașterea istoriei. OF!).

Cu geografia e mai greu, dar asta pur și simplu ar trebui să fie păstrată, eventual, adăugită cu mici învățăminte despre diferența dintre hartă și teren. Bine? O păstrăm pur și simplu, da?

Am auzit că ar trebui introdusă o materie care să se ocupe de educația informatică (adică să-i învețe pe elevi să lucreze cu instrumentele societății informaționale). Eu văd lucrurile, din nou, pe dos. Ar fi mai eficient și eficace să fie învățați toți învățătorii și profesorii să folosească instrumentele societății informaționale, iar aceștia să devină capabili să ceară efectuarea de teme în mediul digital/online. Pe lîngă asta, sălile de clasă ar trebui dotate cu infrastructura necesară societății infomaționale, dar asta este, încă, o utopie pentru mediul rural, așa cum utopie este și educația informatică.

Mai rămîne un reziduu al programei. Acesta se numește religie. Este religie fiindcă manualele sînt un fel de bucoavne de catehism, nu au legătură nici cu religia și nici cu credința. În context, am întrebat pe profa de religie a băiatului meu (cînd băiatul era în clasa a VI-a) dacă poate să explice diferența dintre Mahomed și Iisus. S-a făcut curcubeu și a trebuit să plece la clasă. N-avea oră, așa că a ieșit din școală pe ușa elevilor.

Desigur, ceea ce am scris eu sînt prostii. În schimb, ideea de a se trece la o abordare non-lineară în educație sînt absolut convins că este bună, economică, eficientă, eficace și durabilă.