Senzația unui gîdilici

Printr-o crăpătură între balcon și zidul blocului se zărea amintirea cerului de seară. Din seara asta, fiindcă amintirea serilor mai vechi era acoperită cu amintirile nopților, dimineților și zilelor care urmau. Amintirea cerului era cum e amintirea unei lumini puternice, rămasă în ochi. Vedea amintirea cu coada ochiului. De cîte ori încerca să o vadă mai bine, dispărea. Seara se cam terminase, iar cerul serii se făcea cerul nopții. Totuși, amintirea, zărită cu coada ochiului, era a unui cer altfel, diferit de cerul care se întindea peste pămînt în urmă cu ani de zile. Îi plăcea cerul ăsta, nou, seara, cînd era plin de culori. I-ar fi plăcut să fie mai deștept sau mai înțelept, ca să înțeleagă tainele cerului și ale culorilor de pe el. Dacă ar fi știut de ce s-a colorat atît de mult cerul s-ar fi uitat mai puțin. Așa, neștiind, rămînea cu ochii beliți în sus, holbîndu-se, ca boul, la nori. El nu văzuse cum se hobează boii, nu văzuse boi nici măcar uitîndu-se, din întîmplare, la cer, dar sigur erau boi care se holbau la cer, că altfel nu i-ar fi zis cucoana aia, peste care dăduse, într-o seară, cu umărul, că să să uite pe unde merge, nu să se holbeze, ca boul, la cer. Cerul din ziua de azi nu mai era ca cerul din alte vremuri, asta era clar, dar nu știa din ce cauză se întîmpla așa. Nici el nu mai era ca pe vremuri, dar știa că îmbătrînește. Cu vremea și cerul nu prea putea să fie la fel. Sau mai știi?! Dar dacă lumea și cerul îmbătrînesc și ele, ca oamenii, or îmbătrîni diferit pentru fiecare om în parte. Întrebase și pe alții dacă nu li se pare că cerul serilor e altfel decît era mai demult, dar se uitau la el ca la dușii de pe lume. Ori numai el vedea cerul, ori ailalți nu se uitau la cer. Poate că, dacă îmbătrînea cerul, îmbătrînea numai pentru el, fiindcă numai el avea ochi să-l vadă. Naiba știe?! Sigur asta i se trăgea de la lucratul în atelierul de sculărie, unde nu vedea nici cerul, nici lumina zilei, nu vedea decît geamurile verzi, cu armătură de sîrmă, aproape negre de praf și prin care nu trecerea decît amintirea luminii de afară. Lucra la lumina neoanelor, de ajunsese să i se pară că totul clipocește cînd pleca de la muncă, așa cum clipocea lumina neoanelor. Cînd pleca de la serviciu stătea cu ochii pe sus, ca să vadă cît se mai putea vedea din lumina zilei și din cer. Chiar și seara trecută, cînd se dusese să cumpere o sticlă de ulei, ca să facă nevasta niște gogoși, rămăsese cu ochii pe cerul de seară, unde se rostogoleau niște valuri roșii, vineții și negre, iar cerul era roz, fără pic de albastru. Doar lumina serii era foarte albă, de parcă ar fi fost într-un bliț pornit. Cînd a ajuns cu uleiul acasă, sătul de privit, nevasta se pusese la televizor, să vadă un serial din alea, care se lasă moștenire în familie. Uleiul era și acum neînceput, gogoșile rămăseseră nefăcute, iar pofta lui atîrnată în cui, unde îi zisese nevasta să și-o pună că ea nu se scoală de la serial să îi facă lui gogoși, că nici după moarte dacă s-ar fi dus n-ar fi stat atît. Ce să-i spună nevestii? Că era cerul altfel, cu nori ca valurile și cu toate culorile lumii împrăștiate pe sus? Îi mai spusese chestii din astea și ...

... cu un scrîșnet de măsele, cugetul se întrerupse fiindcă în Iftode se năștea senzația unui gîdilici pe unde îi intrase elasticul de la chiloți în carne.