Proiectul cultural și realitatea

Cantitatea și diversitatea proiectelor culturale realizate de multe și variate organizații pot conduce la concluzia că viața culturală este o viață atît activă, cît și cu efecte în viața comunităților. Există foarte, foarte multe proiecte care "leagă" acțiunea culturală de componentele socială, economică sau tehnologică ale unei comunități. Cîteva astfel de exemple (nu de proiecte, ci de interacțiuni dintre cultură și orice altceva):
-proiecte pentru desfășurarea de activități culturale în spitale, azile sau alte organizații similare;
-proiecte pentru activități didactic-manuale pentru elevi;
-proiecte pentru facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități la patrimoniul cultural;
-proiecte pentru integrarea socială a minorităților etnice sau sociale aflate în risc economic;
-proiecte pentru cunoașterea patrimoniului cultural al minorităților etnice;
-proiecte pentru .........

Sute de astfel de inițiative derulate în fiecare an. Zeci, sute de mii sau chiar milioane de euro cheltuite pe activități quasi-inutile. Nu mă voi referi la proiectele experiment, la cele care se adresează unui public extrem de restrîns, cu nevoi de tip eveniment (proiectele de nișă) sau la cele făcute din plictiseală patologică.

Subiectul analizei mele sunt acele proiecte care declară că doresc să genereze o modificare durabilă într-un sub-domeniu sau între domenii/sectoare, dar nu fac altceva decît să cheltuiască inutil cantități semnificative de energie, resurse și bani.

Un proiect care propune îmbunătățirea situației romilor, a turcilor, tătarilor sau huțulilor din România, dar în care nu se mai întămplă absolut nimic după ultima zi oficială de implementare este o glumă proastă și inutilă. La fel un proiect prin care s-au creat instrumente educaționale pentru copii sau în care se reușește o cooperare între școală și muzeu/bibliotecă/așezămînt cultural și în care toate realizările intră într-un frumos, auto-laudativ raport de activitate. Tot în categoria proiectelor virtualmente inutile intră cele care restaurează patrimoniu mobil sau monumente istorice care ajung să fie văzute de public niciodată (sau doar odată) sau care vor fi deteriorate ulterior datorită lipsei condițiilor de conservare. La fel, includ aici proiectele de o factură exclusiv academică, menite să satisfacă nevoile de informare ale unui număr extrem de restrîns de specialiști și care se finalizează, de cele mai mult ori, cu o bucoavnă pe care nu o (re)citește nici autorul și nici colegii săi.

Obișnuiesc să spun cursanților și studenților că proiectele NU sînt activități curente ale organizațiilor, dar generează activități curente. În ultimii ani, văzînd (și evaluînd) mult prea multe proiecte inutile, gradul meu de toleranță față de astfel de glume proaste pe bani (mulți) a început să scadă din ce în ce mai mult.

Un proiect de succes ar trebui să:
-genereze activități curente ale organizației implementatoare sau ale organizației în care se află beneficiarii direcți ai proiectului,
-facă astfel încît rezultatele să fie transferate către comunitățile din care provin beneficiarii direcți;
-facă astfel încît rezultatele de tip produs să fie utilizate și/sau multiplicate în mod real după finalizarea proiectului.

Pînă cînd voi prezenta cum cred că se poate ajunge la cele de mai sus, doresc să (re)aduc aminte celor care se cred oameni de cultură că în culturile tradiționale chiar și esteticul avea o funcție (aproape) utilitară.