Noaptea metamorfică

Unele cugete se repetau, oarecum neterminate sau insuficient cugetate. Dădeau coate în coada cugetelor, se-mbulzeau și mai veneau, încă o dată, să se cugete și să-și arate pe-dinăuntrul. Sau poate așa erau cugetele pe care le putea avea un om, nu prea multe, dar cu multe înfățișări. Sau poate că unele erau mai insistente și mai șmechere decît altele și reușeau să se bage, într-una, seamă. Aproape că nu-i venea să creadă că erau cugetele lui, fiindcă el, Zambilici Iftode, pensionar și fost sculer-matrițer, era simplu, chiar plictisitor, atît de plictisitor încît se plictisea pe sine atunci cînd nu avea cine să îi spună că s-a plictisit de el.

Bună oară, acum.... cugetul cu scrisul se zbătea de zor cu niște nopți, niște cărți și niște pișcoturi de șampanie mîncate muiate în bere. Ce-o fi avut el cu scrisul, că, de cînd se știa, nu-i plăcuse să scrie?! Îi plăcuse să asculte pe alții. Nici că citească nu se dăduse în vînt...dar să scrie?! Cugetul dondănea de zor despre cărți pe care le-ar fi scris el și ar fi venit oameni să citească din ele și el i-ar fi servit cu pișcoturi de șampanie și cu bere, iar ei le-ar fi muiat, ținute cu două degete, în bere, și și le-ar fi morfolit, cu ochii dați peste cap a mirare și laudă înaltă. Cică cărți despre felurile în care pot fi nopțile, cu cuvinte pe care nu prea știa să le explice dar care i se părea că sînt interesante.

Prima carte ar fi fost despre o noapte metamorfică, cu puterea de a se transforma în orice, nu doar în dimineață. Noapte metamorfică ar fi venit, dacă ar fi fost invocată, cu ochii închiși, în miezul zilei. La fiecare chemare sosirea s-ar fi făcut, de fiecare dată, în altă formă, astfel încît ziua să nu o recunoască. La braț cu noaptea metamorfică, cu ea la rever, în colivie sau în lesă s-ar fi plimbat cît ar fi fost ziua lungă. Noaptea metamorfică, cu brațe albe, înaltă și suplă, cu ochii neguroși și plete lucind a bronzuri, arginturi și bezne nocturne, se minuna, tăcută, de fiecare dată privind cîte se întîmplau ziua. Plimbîndu-se amîndoi, fără vorbe, cu gesturi cuminți, mărunte și de nesperiat, admirau flori, frunze, umbre și miresme. Din cînd în cînd, ar fi îndreptat-o, să poată privi în față și în jur de la înălțimea umărului său. S-ar fi temut, cîte un pic, să nu-i cadă de sub bold, fiindcă nu putea să-i treacă prin trup acul cel subțire doar că să fie bine prinsă. Mirosul nopții, atît de aproape de nasul său, îmbogățea toate lucirile și strălucirile care se puteau arăta în timpul zilei. Ciripind, cu cîte un ochi privind, pe rînd, printre zăbrele, agățată pe stinghie, se uimise de cîte putuseră întîmplările să arate în lumina zilei. În vremea întunericului, de cele mai multe ori, nici măcar umbrele întîmplărilor din timpul zilei nu se mai aratau. Întîmplările întunericului rar ajungeau să-și lase urmele către lumină, așa că ăsta era un fel de târg cinstit, ca noapte să nu ajungă întîmplările zilei și ziua să nu ajungă întîmplările nopții. Uneori amușina pe lîngă stîlpi, garduri sau colțurile zidurilor, deși putea să vadă mai multe decît s-ar fi văzut pe beznă, dar i se părea mai interesant să afle cu nasul poveștile lăsate pe acolo. O dată, i se păruse că se întîlnise cu o altă noapte metamorfică, dar asta nu avea cum să fie posibil, fiindcă noapte metamorfică nu putea cu decît una și numai una. Era un norocos să se poată plimba cu noaptea metamorfică. Era, nu-i așa, unic, fiindcă, dacă ar fi fost mai multe nopți metamorfice, atunci ar fi fost mai mulți cărora să le placă se se plimbe atunci cînd era toată lumina la maxim. Fără noaptea metamorfică, care să fi venit la el, puțin probabil să fi avut parte de vreuna dintre serile schimbătoare sau diminețile transformante. Ar fi fost și plictisitor, fiindcă din astea erau foarte multe.