În primul port, Auraș-Cici e tevatură mare. Se străduiau să aranjeze portul fiindcă arheologii tocmai descoperiseră ceva extraordinar. O civilizație importantă, un scris special. Mă gîndesc să cobor, dar nu-mi place toată tevatura aia. Cît vaporașul își continuă drumul, văd sus, pe cer, două lucruri. Unul strălucitor, cumva argintiu și metalic, celălalt, un punct întunecat. Pe măsură ce mă apropii de portul Valea Cibinului cele două puncte se măresc. Unul este un aparat de zbor, sidefiu, solid dar și gingaș. Celălalt este un cal cu aripi, care se joacă, în zbor.
Mă apropii de poarta curții, iar calul se așează în curte, fără zgomot și fără să ridice un fir de praf. Aripile sînt o combinație între aripile de pasăre și cele de liliac. Mă sperii un pic, fiindcă e mare, cam de patru ori mai mare decît un cal obișnuit. Se apropie de poartă și întind mîna să-l mîngăi pe bot. Are o culoare maro profundă, extraordinar de frumoasă, cu irizații de bronz. În timp ce îi mîngîi puful de pe bot, vorbesc cu baba de la curtea vecină, din stînga mea. Are un animal uriaș, negru strălucitor. Îl îngrijește. De pe cap pînă spre vîrful botului are o fantă roșie, ca o rană, dar nu e rană. Nu e prea frumos.
Nu ți-e frică de el, să-l îngrijești? Nu mi-e frică, că nu-i rău. E un trișplirci. Numai pe ăsta l-am mai găsit la capul satului, de unde le-am luat pe toate. Calul ăsta a venit singur în curtea asta. Calul scoate capul peste poartă și îl pune pe umărul meu. Îmi suflă în ureche și părul fin de pe crupă mă gîdilă pe gît. E o bucurie atît de mare și de calmă.... Zîmbesc.
În toate astea, un singur lucru e ciudat: faptul că vaporașul este în derivă la deal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu