Manageri, salarii și alte finețuri culturale

Urmăresc, de ceva vreme, frămîntările și discuțiile despre salarizarea amploaiaților din instituțiile culturale, despre inechități și egalitarisme. În aceste discuții, un loc important îl ocupă pozițiile nefericite pe care le ocupă, în ierarhia salarială, managerii și slujbașii care se ocupă cu patrimoniul cultural. Întîi, cîteva idei despre manageri. Mai la urmă, despre cei care șterg de praf gioarsele istoriei.

Managerii.... Care manageri?!?! În cultura instituționalizată?!?! Ca să plătești manageri, prima dată, ei trebuie să existe. La noi nu există manageri. Cel mult niște administratori ai unor bani publici, un pic peste contabili. Ză manager e ocupație cu caracter transversal, care presupune competențe și cunoștințe reale din multe domenii. Nu e cazul la noi. Cel puțin în zona generică a muzeelor, majoritatea covîrșitoare a reprezentanților acestora au de-a face cu managementul cît am eu de-a face cu arheologia neolitică, cultura Vinca. Dacă ar fi manageri, nu s-ar mai văita, din toți rărunchii, despre viața grea de după ce n-or mai fi manageri. Dar fiindcă sînt absolut (sau aproape absolut, ca să nu fiu chiar atît de rău) incompetenți ca manageri, cine mama zmeilor să-i bage în seamă după mazilire?!? Incompetența lor fundamentală diminuează semnificativ șansele celor cu adevărat buni de a fi manageri în alt domeniu. Pentru știința tuturor, managementul este același indiferent de domeniu.  Nenorocitele de reguli și principii ale managementului sînt aceleași. Doar la noi sînt isteriile cretine referitoare la necunoașterea unui domeniu oarecare de către un manager. În lumea mare, aia în care nu trăim, un manager bun va fi bun și la CAP și la muzeu și la o firmă de absorbante intime (dacă nu mă credeți, citiți despre managerii Vestului).

Reprezentații noștri acceptă puzderie de sinecuriști în subordine, nu știu diferența dintre management și gestiune financiară, de dragul scaunului fac achiziții stupide, ca să întoarcă favorul de a fi directori ori ca parte a unui uriaș mecanism de transformare a banilor în praf. Toată lumea știe, dar nimeni nu vorbește despre achiziții de hîrtie igienică cît pentru un regiment, la un muzeu cu 10 salariați (achiziție lunară, eventual), despre achiziția de mașină pentru curul unui funcționar de la ordonatorul principal de credite sau despre pixuri, brichete și magneți -capac pentru suveniruri din campaniile electorale.

Am o veste proastă: astfel de compromisuri au prostul obicei de a escalada, pînă la punctul în care totul să prăbușește sub un control de fond al Curții de Conturi. Întotdeauna, cineva, va plăti mai mult. Managerii de la noi, veșnic pomanagii, subvenționați de bugete meschine, prinși în circuitul sinecurilor și parandărăturilor sînt fundamental incapabili să înțeleagă mecanisme banale cum este cel al concurenței, al pieței concurențiale și altele similare. Nici măcar să nu aveți îndrăzneala să mă contraziceți! După ce vă veți lupta, în piața concurențială, pentru contracte care să vă acopere propriul salariu și pe cele ale subordonaților, pînă atunci.... îmi pare rău, dar.... vă depășește subiectul.

Pentru ce să primească un manager salariu nu știu cît de mare?!?! Pentru obediența față de ordonatorul principal de credite? Pentru supușenia în fața contabilului șef?! Apropos, uite o învățătură gratis: contabilul, cît o fi el de șef, face ce spune managerul. NICIODATĂ invers! Cînd aud manageri care se vaită că nu știu ce nu le-a dat voie contabilul, îmi vine să-i iau la palme. Pentru marii noștri manageri, sinecuriști care-și folosesc poziția pentru a publica cărți, participare la conferințe și alte asemenea treburi, fără legătură cu ocupația de manager, ar trebui impus un stagiu de practică într-o ONG sau într-o firmă cu activitate în domeniul culturii. Să vadă cum e cînd nimeni nu-și dă bani pentru salarii, curent electric sau benzină.

Fiindcă între voi s-ar putea să fie și vreun manager cultural din privat, apoi să știți că nu e cazul să vi-o luați în cap. Și vouă v-ar trebui un stagiu de un an la conducerea unei instituții publice, ca să vedeți cum e să nu poți strănuta dacă nu respecți nu-știu-ce reglementare cretină, creată de idioți care nu-s capabili decît să producă hîrtii. Mai e o dileală în materia managementului, promovată de diverși guru: managerul tip. Managementul - panaceu. Asta mi se pare o prostie nemărginită. Dacă ar fi să existe un adevăr în management, atunci e că sînt mai multe adevăruri, tot atîtea cîte situații concrete există. Nu poți să aplici rețeta dintr-un teatru într-un muzeu decît dacă ești bătut în cap sau dacă citești doar dunga cărții de management. Nici să faci într-o biliotecă ce faci la un centru cultural. Cei care promovează astfel de stupizenii ar trebui tăvăliți prin catran și dați prin fulgi. După aia să fie puși cu curul întîi pe un mușuroi de furnici și după aia peste un lighean cu șobolani înfometați. Pentru apărare, să primească doar un ziar. Să vedem, le e de folos aceeași uneală pentru situații diferite?

De ce's așa de obraznic și cu aere de superioritate?! Fiindcă am mîncat pîinea culturii și în privat și în public. E adevărat, șef de instituție subvenționată n-am fost. Dacă nu mă dădeau niște stupizi afară, plecam singur pentru că, pur și simplu, nu-mi place să stau cu mîna întinsă după pomeni bugetare. Prefer să muncesc pentru pîine mea.

Desigur, există și manageri în cultura publică de la noi. Știți cum îi identificați? Nu se vaită. Ei n-au nevoie de pomeni. Ba chiar își permit luxul să dea pomeni altora.

Una peste alta, managerii din cultura publică de la noi sînt doar reprezentanți de instituții. Cu pretenții, e adevărat, dar atît. Înainte de a mă contrazice (din nou) găsiți dovezi și prezentați-le. Aceste dovezi se numesc rezultatele managerilor, traduse în vivacitatea culturală.

Acum despre amploaiații din domeniul patrimoniului. Situația este aiurea, indiferent cum o dai și cum o pui. In primul și în primul rînd, fiindcă salarizarea unitară în sectorul cultură este o utopie. Cele trei mari domenii ale culturii (patrimoniu, cultură scrisă și artele spectacolului) sînt, prin natura lor, de necomparat. (arta vizuală intră la patrimoniu, așezămintele culturale sînt un fel de marmeladă din toate celelalte domenii, iar arhivele sînt pe altă tarla). Nefiind comparabile, nu ai cum stabili, în mod obiectiv, un cel mai mic numitor comun al salarizării. Într-un caz extrem, am putea asemui muzeele cu bibliotecile, fiindcă ambele tipuri de instituții lucrează tot cu patrimoniul cultural. Inechitatea, perenă și imposibilă din domeniul larg al culturii, nu poate fi soluționată decît în mod arbitrar, așa cum este soluționată comparabilitatea dintre cultură și educație sau paza panseluțelor. Nu cred să existe sau se poate inventa balanța cu care să măsori egalitatea dintre interpretarea lui Hamlet, cu a unui solo la drîmbă, cu documentarea pentru FEA, cu săpătura după potcoave de libelulă, cu restaurarea mirosului de la ciorapii lui Terente sau cu aranjarea informațiilor din bibliografia locală.

Totuși, aș mai reduce dileala scoțînd din ecuație artiștii (actori, muzicanți, guriști). Pe ăștia, chiar am boală. Pe de o parte, behăie că sînt prost plătiți, pe de altă parte, sînt singurii, dintre toți, care pot valsa, ușor, și în public și în privat. Sînt niște nașpa artiștii ăștia. De aia nu-i suport. Adică și..... și cu sufletu-n rai! Așa cum am toooooot spus-o. Pentru domeniul artele spectacolului n-ar trebui să existe contractul de muncă decît ca excepție și sub jurămînt de sărăcie. Este o contradicție în termeni între libertatea creației și constrîngerea raportului juridic de muncă.

Pentru ce rămîne după excluderea artiștilor, aș organiza lupte în arenă. Care supraviețuiește mai mult, adună potul. Altfel..... De ce arată lucrurile atît de rău pentru plebeii din domeniul patrimoniului cultural? Fiindcă cel puțin 20 de ani au fost fraieri (ca să nu zic tîmpiți). Artiștii și-au tras sindicate foarte repede. Bibliotecarii și-au făcut, cam la fel de repede, o puternică și vocală organizație profesională. Doar cei din patrimoniu s-au certat care o are mai mare. E greu să recuperezi într-un an sau doi de dialog social o lipsă de două decenii. Îmi aduc aminte cînd s-a discutat primul contract colectiv de muncă la nivel național - ramura cultură. A fost simpatic! Ia ghiciți pentru care domeniu nu aveam partener de discuție! Hai, ghici din trei! Tot e bine că, în ultimul an, de cînd a scuturat PSD-ul raiul pe pămînt, s-au trezit și cei din ograda patrimoniului cultural. O să mai fie frecușuri, o să se mai muște unii pe alții, din diferite organizații sindicale, dar important este că există un reprezentant al salariților din muzee. NB. Cînd se duc niște sindicaliști la negocieri, negociază pentru TOT sectorul, nu pentru ei sau pentru muzeul lor.

Salarizarea unitară mai are o problemă în mirobolanta cultură. Existența unor premise căzute de sus. Una dintre ele e că un salariat de muzeu "național" e mai cu moț decît unul de la un muzeu orășenesc. Dacă ne uităm strîmb și judecăm drept, a înfăptui cultură într-un oraș de provincie este un gest de eroism, prin comparație cu ce se întîmplă într-un mare muzeu dintr-un mare oraș, unde e suficient să exiști și să tai bilete la intrare (nici măcar nu exagerez). Astfel de diferențieri ar trebui să nu existe. Restauratorul tot atîta mucegai inspiră, indiferent cît e de mare clădirea în care lucrează. Cu muzeograful e la fel. Asta cu muzeul "național" e ca și un ai primi un premiu fiindcă te-ai născut cu lingurița de argint în gură. Pentru diferențieri între profesiile/ocupațiile dintr-un subdomeniu cultural.... Ei, aici putem să dăm în bobi. Măcar e rezultatul hazardului.