Eu

Uneori, nu mai cred în nimic, nici în vise, nici în ce am avut. Dintre toate, doar timpul, cel netrăit, cel ce a fost, îmi pare că s-a pierdut. A fost o vreme în care totul era un drum, curat, înainte așternut. A murit, cumva, privirea aceea, a dispărut.

Mă sperie orbirea asta. Ca un orb mă simt. Văd în jurul meu. Și ce e mic, și ce e mare. Dar nu mai zăresc nimic. Pentru ceilalți o astfel de orbire e ceva firesc. Mi-e necaz că nu am putut să văd mai departe. Am ajuns la acel capăt, iar acum nu mai știu ce urmează. Cînd vedeam capătul bucății de drum, nu mă speria nimic. Absolut nimic. Știam unde trebuie să ajung. Acum, nu mai știu. Nici măcar ca o ceață nu e jurul meu. E pur și simplu necunoscut. Cît am mers pe drumul cunoscut nu a reușit nimeni și nimic să mă împiedice să înaintez. Oamenii au făcut ce am dorit eu. Ar trebui să le cer iertare pentru că i-am siluit. Cineva, aproape de mine, simte lucrurile astea și nu mi le iartă. Alții nu au cel mai mic habar. Pentru mulți nici nu poate fi imaginabil că doar voința mea, de a merge înainte, pe un drum cunoscut, i-a schimbat pe ei și le-a schimbat și drumul.

Am trăit mai mult decît voi mai trăi. Asta este o certitudine. Dorințele pe care le am sînt vagi, impalpabile. Aveam răspunsuri, fiindcă aveam altfel de certitudini. Acum, caut răspunsuri. Întreb în stînga și în dreapta. Ventilez anxietatea în toată părțile. Nu mă ajută nimic din tot ceea ce știu. Toată cunoașterea pe care o am, inteligența mea peste medie au ajuns să mă împiedice. Mi-aș dori să fiu prost. Să am o minte simplă. Să îmi pun mai puține întrebări și să am mai puține îndoieli. Mi-aș dori să pot iubi într-un singur fel, nu în mai multe, egale pentru mine. Felurile în care iubesc îi supără pe cei pe care-i iubesc. Fiecare vrea ca iubirea mea să fie unică. Nu au habar că pe fiecare îl iubesc mai mult decît își poate imagina și la fel îi iubesc și pe ceilalți, fără ca asta să împuțineze vreuna dintre iubiri.

Curînd, se face un an de cînd nu am mai citit nici o carte. Mi se par searbede toate cărțile. Litere înșirate fără rost. Nu îmi mai spun nimic. Tristețile din ele le-am trăit. Bucuriile din ele le-am trăit. Ura din ele am trăit-o. Dintre toate păcatele și binecuvîntările din cărți nu am săvîrșit moartea de om și violul. Deși, primul copil, pe care nu l-am cunoscut, este o moarte pe care am făcut-o. Altfel, am mințit, am furat, am înșelat, am întors oameni din moarte, am privit prin ochii altora, am învățat pe alții, am pus pomi, am făcut copii, am scris cărți. Cărțile nu îmi oferă nici răspunsuri: ce este viața? ce este gîndirea? ce este moartea? de ce există rău și bine?

Nu mi-a fost rușine cu mine însumi. Sau, dacă mi-a fost, a fost atunci cînd am fost ridicol. Îmi este rușine pentru gesturile sau acțiunile ridicole. Pentru altele, nu mi-a fost rușine. Nu mi-e rușine nici acum, cînd scriu toate astea. Cei din jurul meu nu pot să facă așa ceva. Să vorbească despre ei. Nici tu, cea sau cel care citești, nu poți face asta. Poate că asta mă face puternic, deși este o slăbiciune (nu?) Faptul că prima instanță care să mă judece sînt eu. Și sînt o instanță dură. Dar asta îmi dă voie să nu mă supăr dacă îmi demonstrezi că sînt prost. Tot asta face să nu cad pe spate dacă sînt lăudat.

Totuși, nimic din toate astea nu mă ajută să găsesc o țintă pe măsura puterilor mele. De mai multă vreme, mare parte din timp stau. Dacă nu privesc în gol, răsfoiesc aceleași 4-5 saituri web și nu observ ce e în el. Puținele lucruri pe care le mai fac sînt banale. Le fac în trecere. Nu înseamnă mare lucru. Într-o vreme am dorit să impresionez. Am făcut-o de suficiente ori ca să mai prezinte o miză pentru mine. De fapt, de multe ori am senzația acută că este suficient să vorbesc 10 minute pentru a produce "impresie". Nici măcar nu mă simt superior. N-am senzația că aș avea manifestări de superioritate. Da, sînt vanitos. Mult mai vanitos decît alții. Dar nu mă simt superior. Am dorit să impresionez, am reușit. Bleah! E banal.

Aș putea să mai fac multe lucruri. ȘTIU că am capacitatea de a realiza lucruri mari. Dar mă simt legat. Oprit. Împiedicat să fac ce știu că pot. Mă împiedică convențiile sociale, reguli cretine ale societății. Mă opresc mulții proști din jurul meu. Mă incapacitează starea de vinovăție permanentă a societății în care trăiesc, plină de reguli cretine, create de idioți. Bănuiala continuă din societate, de parcă toată lumea ar dori să fure, să mintă și să înșele tot timpul. Regulile create pentru a preveni furtul sau înșelăciunea care nu fac decît să împiedice orice acțiune. Mlaștina societății în care trăiesc mă face să simt că nu am aer. Orașul în care trăiesc mă omoară. E un loc fără orizont sau cu un orizont îngust. Umblu prin el și prin societatea asta cu capul plecat, cu umerii ridicați. Mi-e frică să nu mă lovesc de micimea pereților. Mă simt gheboșat.

Cîteodată mi-e silă de mine însumi. De lașitatea mea. De incapacitatea mea de a spune sau face una sau alta, vorbe sau lucruri care putrezesc în mine și mă otrăvesc din interior. Nu mai știu să mă bucur. Parcă e cenușă peste tot. Sexul e un gest, o acțiune care îmi ridică, temporar, pulsul și cam atît. Să mîngîi copiii sau nevasta sînt gesturi necesare. Intră în fișa postului de tată și soț. Îi iubesc. Ei sînt viața mea. Dar nu mă pot bucura de viața asta. M-am gîndit, de cîteva ori, să mă las să cad peste o fereastră sau peste un balcon sau la cît ar putea dura durerea dacă mă lovește o mașină sau metroul. Dar e o stupizenie, un tip de gîndire care nu rezolvă nimic. Nu în cele din urmă, le-ar face rău copiilor și nevestei. Nici lor și nici altora nu pot face rău în mod deliberat. Nu sînt capabil să fac rău altora, chiar dacă asta îmi face rău mie. Mi se pare că nu e corect. Nici răzbunarea, răul ca pedeapsă, nu o pot face. De fiecare dată cînd am pedepsit am simțit un rău fizic: amețeli, stare de vomă. Și atunci cînd ridic vocea simt că mi se face rău. Cred că dacă aș dori să fac rău cuiva aș face-o total. Pur și simplu l-aș distruge. Mai bine n-o fac. Mulți mă cred tîmpit sau fraier sau naiv. S-ar putea să fiu. Sînt, de fapt. Dar e mai bine așa, decît să trăiesc cu satisfacția răzbunării.

Unul dintre lucrurile care mă sperie cel mai mult este puterea pe care o am. Am învins moartea. Am adus viață în oameni pe care medicii îi credeau morți. Am adus viață în copii mei, deși ar fi trebuit să moară, așa cum a murit primul. Am făcut astfel încît oameni să facă ce doresc eu. Cred că astfel de putere nu este permisă nimănui. Mi-e frică de toate aceste lucruri pe care le-am făcut. Acum, în timp ce scriu, simt cum se ridică panica în mine. Mi-e frică de plata care mi se va cere pentru lucrurile pe care le-am făcut. Pentru unele, mici, am plătit. De cîțiva ani, de exemplu, plătesc cu umilință. Am avut suficientă putere ca să conving zeci, sute de oameni, că este posibilă normalitatea, că este posibilă predictibilitatea, că este posibilă corectitudinea și verticalitatea. În cele din urmă, am obosit, iar acum plătesc prețul acelei puteri. Nu mai vreau să-mi mai impun voința asupra celor din jur. Să facă ce vor. Asist. Stau pur și simplu.

Nu am reușit să cîștig suficienți bani pentru a satisface nevoile familiei. Am copii extraordinari, cu abilități diferite, între ei, dar peste medie față de alții. Simt că i-am condamnat la mediocritate fiindcă nu am avut și nu am suficienți bani ca să le cultiv și să le hrănesc posibilitățile. Privesc în jurul meu și mă sufocă această incapacitate a mea de a cîștiga suficienți bani pentru a le asigura o viață care să le permită un viitor pe măsura capacităților lor. Dacă aș avea mai mulți bani, aș putea să le ofer alternativă pentru timpul petrecut în fața calculatorului sau telefonului. Nu am ce să le ofer, mai mult decît strictul necesar. Mă sufocă sărăcia în care trăim, cu toții, faptul că drămuim fiecare ban sau că, de multe ori, este o victorie cina ori pachetul pentru școală. Mă termină să-mi văd nevasta, cocîrjată, zile și nopți, peste tastatură, traducînd pentru firfirei, lucruri pe care colege ale ei le refuză fiindcă sînt prea dificile sau prea prost plătite. După 20 de ani de muncă, nevasta și-a îngropat propriile vise, propriile dorințe. Privesc și nu știu cum să fac ca să schimb asta. Facultate, doctorat, lucrat în minister, parlament, director, recepții și întrevederi cu președinți, ambasadori, chiar cu regele (care tocmai a murit). Căăăăcat!!! Valoare zero!

Nu știu ce este în fața mea, în viața care mi-a mai rămas, iar asta mă sperie.