Pentru societatea românească, aflată într-un stadiu incert de dezvoltare, paradigma este, cumva, simplă: odată instruit, individul își va desfășura viața profesională în acel domeniu. Acestă paradigmă este extrem de puternică în special într-un domeniu social care dovedește un caracter extrem de conservator: cultura. Deși, prin natura sa, cultura este cea mai puțin potrivită pentru o abordare procustiană, în această lume putem întîlni cele mai multe și solide paturi procustiene.
Domeniile culturale par a fi domenii închise, caste rigide, în care accesul este extrem de dificil dintr-un alt domeniu economic sau informațional. Este un paradox interesant, deoarece metadomeniul cultură este, prin natura lui, cel mai puțin rigid.
Simplificând foarte mult, pentru a păstra o "pastilă" FB de mici dimensiuni, voi spune că, de exemplu, în patrimoniul cultural poți găsi indivizi cu specializări profesionale inițiale extrem de diverse (biologi, ingineri, istorici, artiști, economiști etc.). În același timp, specializările pur "culturale" se luptă pentru un monopol "cultural". La fel, în artele spectacolului, unde economia de piață facilitează, prin natura sa, o relație cerere-ofertă care NU este condiționată de existența unei diplome de studii formale (formal, în sensul românesc al cuvântului), deținătorii de diplome se consideră singurii îndreptățiți să trăiască în interiorul domeniului. Exemplele ar putea continua.
O astfel de stare de lucruri are un corolar interesant: oamenii de "cultură" tind să fie specializați extrem de îngust, într-un singur domeniu ale cunoașterii și fac din asta virtutea supremă a intelectualului "autentic".
Există unele consecințe interesante ale acestei situații, una dintre ele fiind o anumită izolare a culturii, într-un univers doar al său. O alta privește managementul din cultură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu