Între relativul și absolutul lipsei de oameni

Unul dintre subiectele care se ridică în aproape fiecare discuție cu managerii instituțiilor publice de cultură este cele referitor la resursa umană. Această constantă are două forme: "nu am oameni", respectiv "nu pot lucra cu oamenii". 

De aici încolo încep o mulțime de variante ale aceleiași probleme, fiecare situație părând a fi extrem de particulară. Treptat, am început să-mi dau seama că această problemă poate fi abordată, totuși, într-un mod ordonat:
-instituțiile care funcționează în București funcționează într-un mediu total diferit de cel al instituțiilor din orice altă localitate a României. Oferta de resursă umană este mai generoasă decât în alte localități, chiar dacă în alte câteva există centre universitare. Impactul relațiilor sociale este mai redus în București decât în alte localități.
-mobilitatea internă (națională) a forței de muncă este foarte redusă.

Efectele negative ale celor trei cauze de mai sus sunt potențate mai mult sau mai puțin de capacitatea managerilor de utiliza resursa umană.
1.Oferta de resursă umană. Personalul critic pentru instituțiile publice de cultură este personal cu studii superioare. În, practic, toate localitățile care nu au sau nu se află în imediata apropiere a unui centru universitar, NU există oameni care să ocupe eventualele posturi vacante. Există câteva cauze secundare: salarizarea aflată sub nivelul minim al decenței; imposibilitatea de factor și de jure de a asigura condiții motivante minime (de exemplu, locuință de serviciu gratuită, pe termen lung).
2.În București contextul relațiilor sociale (pile, cunoștințe etc.) poate fi atenuat destul de mult. În restul țării, intervin o mulțime de constrângeri: presiuni ale politicienilor sau potentaților locali, pentru a angaja sau a păstra un anumit salariat; relațiile de rudenie extinsă; simplele "obligații" sociale; lipsa altor locuri de muncă.
3.Din punct de vedere cultural, românii sunt mult mai puțin mobili decât în cazul populațiilor "vestice". Atunci cînd pleacă, românii pleacă pentru a se stabili definitiv în alt loc. Acest tip de comportament este vizibil în procentul uriaș de români care au în proprietate o locuință (comparativ cu alte țări europene). Practic, după ce un tânăr român găsește un loc de muncă (frecvent, în localitatea sau apropierea localității în care a terminat studiile), acesta se "leagă de glie" prin intermediul unui credit care să-i permită achiziția unei locuințe.
Dintre cele trei cauze mari evidențiate aici, cu alt prilej voi dezvolta pe cea de-a doua. Aceasta o chestiune dificil de soluționat în practică, deși este, practic, singura care poate fi abordată de manageri.