Diversificarea activităților

Deoarece autoritățile finanțatoare utilizează indicatori numerici pentru evaluarea performanței instituțiilor culturale, acestea din urmă se văd nevoite să adopte tot felul de măsuri pentru creșterea numărului de beneficiari. (Desigur, discuția ar trebui abordată diferențiat, în funcție de specificul fiecărei organizații. Un teatru este deosebit de un muzeu sau de o bibliotecă). Aceste măsuri sunt, de cele mai multe ori, tot de natură cantitativă, respectiv creșterea numărului de evenimente/activități. În paralel, această creștere este dublată de o multiplicare a tipologiei activităților, respectiv de o diversificare a acestora. Din acest punct, încep să apară controversele.

Cum ar trebui să arate această diversificare?! Diversificare în funcție de ce? Răspunsurile la aceste întrebări sunt importante, deoarece ne duc în zona mai delicată a calității acțiunii culturale. Diversificarea ofertei culturale cu ignorarea dorințelor publicului face efortul perdant. În același timp, de exemplu, ce ne facem dacă publicul dorește ceva care nu întrunește anumite standarde ale calității actului cultural? 

De fapt, oferim publicului ce-și dorește sau ce credem NOI că-și dorește? Dacă-i oferim ce-și dorește, iar publicul vine în număr mare, atunci performanța organizației este ridicată. În același timp, oferind potrivit dorinței, conținutul cultural va fi unul de calitate scăzută sau îndoielnică. Simplificând foarte mult: dacă publicul dorește și consumă, în număr mare, manele, oferim manele în locul unor concerte Șostakovici?! Dacă răspundem da, atunci bagatelizăm cultura pînă în punctul prostituției culturale. Dacă răspundem nu, atunci organizație nu va atinge performanța anticipată. Dilema este reală mai ales acolo unde instituția de cultură are la dispoziție o comunitate restrânsă. Din nou, instituțiile din București funcționează într-o zonă cu excedent de cerere (cum se mai întâmplă prin Constanța, Clui-Napoca sau Sibiu). Lipsa de performanță a acestor instituții este generată de factori interni.

Ieșirea din aceasă dilemă este simplă și complicată, în același timp. Soluția presupune o creativitate specială, pentru identificarea acelei zone de compromis între vulgarizarea plebee și înălțimea creațiilor universale. Rămânând în universul instituțiilor de spectacole, abordarea unui André Rieu reprezintă un răspuns rezonabil. Pentru a satisface cererea publicului nu înseamnă să te cobori la nivelul lui, ci să îl ridici la nivelul tău.

De fapt, ar fi necesar ca organizațiile culturale să înțeleagă marketingul.